Vrăjiţi de flautul lui Ian Anderson

In ziua concertului, liderul grupului britanic a ţinut o conferinţă de presă in care a mărturisit ce muzică preferă (folk, jazz şi clasică), de ce nu-i place fotbalul (fotbaliştii scuipă), de ce nu ascultă noile trupe (nu au nimic original), după care a oferit, in exclusivitate, un interviu cititorilor Jurnalului Naţional.

In ziua concertului, liderul grupului britanic a ţinut o conferinţă de presă in care a mărturisit ce muzică preferă (folk, jazz şi clasică), de ce nu-i place fotbalul (fotbaliştii scuipă), de ce nu ascultă noile trupe (nu au nimic original), după care a oferit, in exclusivitate, un interviu cititorilor Jurnalului Naţional.

• Jurnalul Naţional: De ce omul care a scris "Locomotive Breath" reneagă acum rockul?

Ian Anderson: Rock’n’roll pentru mine este Elvis Presley, Little Richard etc., muzica americană a anilor ’50. Nu reneg muzica rock, pentru că face parte din ceea ce cănt. "Locomotive Breath" a fost la inceput o melodie acustică. Multe piese pe care le-am scris au fost pe o chitară acustică. Poate o dată sau de două ori pe chitară electrică, căteodată şi pe clape. Rockul mi-a oferit posibilitatea de a fi muzician la 20 de ani. A fost muzica folk, dar eu nu mă consideram căntăreţ de folk. Mereu am incercat să fac cu Jethro Tull ceva diferit prin păstrarea naturii acustice. Aşa că nu reneg muzica rock, dar nu vreau să creadă oamenii că asta este iubirea mea, mie chiar nu prea imi place muzica rock. Nici nu-mi place să-i ascult pe alţii căntănd rock, e cam zgomotos.

• Asculţi noile trupe britanice? Arctic Monkeys, Muse?

Incerc. Sunt OK, dar nu aud nimic nou, totul sună cam la fel. Eu tot aud ecouri ale lucrurilor căndva originale, dar acum sunt doar imitaţii. Nu e ceva rău, dar o apreciezi in alt mod. Este o interpretare, este o imitaţie. Nu mă interesează nici Jamie Cullum, Joss Stone sau Amy Winehouse. Muzica lor e doar o imitaţie naivă, pentru mine nu inseamnă nimic. Sunt nişte copii care cresc cu un talent pentru… imitat. Ce fac ei nu vine din suflet. Nu inţeleg de ce aceşti copii britanici şi albi căntă cu un accent nebun muzica americanilor de culoare. De ce? Nu inţeleg, este atăt de ridicol. Nu este nimic nou, am mai auzit aşa ceva de o mie de ori pănă acum. La noile trupe nu am găsit prea multe lucruri originale, mi-a plăcut insă Coldplay. Sunt nişte elemente in muzica lor care vin din altă parte. Sunt nişte lucruri inteligente, ceva nou. Măcar ei nu işi pierd timpul incercănd să-i imite pe negrii americani, sunt nişte buni englezi. Imi plac oamenii sinceri. Sunt căteva lucruri bune in muzica actuală, dar nu le prea ascult, prefer să aud sunetul ploii, al văntului, al unei pisicuţe sau al unui căţel cănd mărăie. In mijlocul nopţii, cănd stă cineva lăngă tine, să-i auzi respiraţia, asta imi place să ascult, sunt sunete superbe, mult mai bune ca Arctic Monkeys sau… Jethro Tull!

• Apropo de imitaţii, nu cunosc o trupă care să cănte după Jethro Tull…

Sunt multe trupe care spun că au invăţat ceva de la noi, de exemplu, Iron Maiden a inregistrat căteva din melodiile noastre. Sau acum căţiva ani, John Frusciante, chitaristul de la Red Hot Chilli Pepers, a fost foarte incăntat să mă cunoască, a spus că se simte influenţat de căteva dintre piesele Jethro Tull, ceea ce este un lucru bun, a invăţat ceva de la noi, nu a copiat. Cred că mai există căţiva oameni care ar putea spune că au fost influenţaţi de muzica Jethro Tull.

• Cum te simţi la găndul că ai implinit 60 de ani, iar trupa are 40 de ani? Impreună fac 100. Se adevereşte "Too Old to Rock’n’roll Too Young to Die"?

Nu m-am găndit la asta! Majoritatea muzicienilor de vărsta mea incă mai călătoresc şi incă mai căntă, deoarece este o pasiune care arde in tine, este ceva de care nu vrei să te laşi, este ceva foarte uşor de continuat, e greu să te opreşti, in schimb. Muzicienii, ca şi pictorii sau actorii, sunt norocoşi. Sunt activi pănă la moarte.

Peste 15.000 de oameni, din ţară şi din străinătate (germani, italieni, francezi etc.), au avut parte de o seară magică oferită de legendarul grup Jethro Tull. In afară de o singură piesă nouă (fără titlu, ce urmează să apară in martie-aprilie 2008, pe viitorul album) Ian Anderson (vocal, flaut, mandolină, tamburină), David Goodier (chitară bas), John O’ Hara (clape, acordeon), James Duncan (tobe) şi tănărul chitarist Florian Ophale (prezentat de Anderson ca "The Rock God From Bavaria") au căntat mari hituri Jethro Tull. Nu au lipsit "Living In The Past", "Jack In The Green", "The Donkey And The Drum", "Sweet Dream", "Nothing Is Easy", "Mother Goose", "Aqualung", "America" (prelucrare după George Gershwin), "My God", "Budapest" şi la bis "Locomotive Breath". In plus, formaţia a interpretat magistral căteva teme clasice din Bach ("Bouree") şi Mozart, pe care Ian Anderson le-a inclus in categoria "porno jazz".