Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Paul Claudel provine din burghezia provincială franceză. Tatăl, Louis Prosper Claudel, era funcționar la registratură, republican convins. „Student la filosofie, Paul Claudel are, în 1886, cele două revelații care vor prezida destinul său poetic și literar: lectura Iluminărilor lui Rimbaud și slujba de Crăciun de la catedrala Notre-Dame”, remarca cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești în ramele unui portret dedicate lui Claudel (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012). Dar să desfacem nodurile ramei: „Între 1890 și 1899, Paul frecventează cenaclul Mallarmé. În 1890, se prezintă la concursul de admitere la Ministerul de Externe și reușește primul. Începe viața de diplomat, rătăcitoare, pe toate mările și țările pământului, de la New-York la Shanghai, de la Tokio la Washington și la Bruxelles. Cunoașterea, dar și posesia poetică a lumii devin posibile pentru acest «cântăreț total». Astfel, Cinq Grandes Odes (Cinci mari ode) sunt scrise în China, iar Le Soulier de satin (Pantoful de atlas), la Tokio”.
Dumnezeu pe tulpina mărului
Mai mult (și mai bine): „După patruzeci și șase de ani de carieră diplomatică, Claudel se retrage la castelul său din Brangues. Acolo s-a refugiat și în timpul celui de-al doilea război mondial, primind puțini prieteni, printre care pe Romain Rolland. În 1946, este ales membru al Academiei Franceze, fără să-și fi depus candidatura. Nici unul dintre inițiații care frecventau pe la 1890 cenaclul Mallarmé n-ar fi putut să bănuiască măcar că tânărul taciturn, orgolios și retras ascundea - așa cum i-a scris în același an Maeterlinck după lectura piesei Tête d’or (Cap de aur) - «geniul însuși sub forma cea mai de netăgăduit sub care s-a înfățișat vreodată». Nimeni nu știa că la acea dată arta poetică claudeliană se născuse deja din cuplarea paradoxală a lui Rimbaud și a Bibliei, peste care trecea suflul puternic al unei poezii tumultuoase, inegale și inegalabile, care amintea uneori de Hugo, alteori de Shakespeare. Nimeni nu știa că în tânărul singuratic clocoteau patimi și ambiții măsurate la scara posedării lumii și care au crescut cu anii. Deși ele îl dominau încă de copil, după destăinuirile lui: «Mă revăd pe cea mai înaltă furcă a bătrânului arbore bătut de vânt, copil legănat printre mere. De acolo, ca un Dumnezeu pe tulpină, spectator al lumii...». E vorba, firește, de cunoașterea teatrului lumii, într-o profundă contemplație, de posesiunea poetică a pământului, deși prima dramă a lui Claudel, «dramă solară», îl prezenta pe Tête d’or, un cuceritor învins până la urmă, dar fără să-și fi potolit dorințele de a stăpâni lumea”.
Căutări (pe urmele omului cu tălpile de vânt)
Pe muchia tușelor schițate de biograful Al. Dimitriu-Păușești: „Primul Claudel trebuie căutat aici: mistuit de arzătoare dorințe și de cumplite patimi, la vremea când termina versiunea a doua a Capului de aur, primind consacrarea de la Maeterlinck. Pe atunci el era mai aproape de Rimbaud și mai departe de Biblie, deși convertirea la catolicism avusese loc. Rimbaud, «omul cu tălpile de vânt», cum era supranumit, continua să-l fascineze și să-i fluture înainte minunata aventură. Este drept că poftele de cucerire a lumii, în piesă, se prăbușesc în fața muntelui Caucaz (simbolic, acest munte reprezintă obstacolul de care se va izbi totdeauna cutezanța prometeică). Înfrânt și rănit de moarte, Tête d’or continuă să-și strige spre ceruri clocotul dorințelor nepotolite. Lupta lăuntrică a lui Claudel a fost aprigă și lungă. După mărturisirile sale, ea a continuat și după 1890, căci, în 1900, îl găsim printre călugării benedictini la Ligurgé, unde își dă seama că viața monahală nu se potrivește cu firea lui. Pentru el, credința însemna certitudine, adică echilibru, lumină, dominarea forțelor contrare care-i sfâșiau sufletul, împăcarea cu lumea înconjurătoare. Din punct de vedere artistic, căuta o exprimare care să acorde vocea sa cu vocile universului; din punct de vedere metafizic, avea nevoie de o cosmologie care să acorde ființa cu ansamblul, individualul cu universalul. Credința lui nu trebuia să cunoască postulările opuse ca acelea care l-au solicitat mereu pe Baudelaire; credința trebuia să fie solidă și viguroasă și să se afirme printr-o nezdruncinată certitudine”.
Legături pe orizontală, legături pe verticală
Tot aici: „De-abia în 1905, anul apariției volumului L’Art poétique (Arta poetică) și a primelor ode din volumul Cinq Grandes Odes, se poate spune că poetul și-a făcut o concepție despre lume și despre artă și că este în posesia tuturor mijloacelor sale artistice. Dacă am spune despre cosmologia lui Claudel că este teocentrică, am da impresia că ea se reduce la o concepție simplă, naivă despre lume, la îndemâna oricărui credincios, indiferent de nivelul cunoștințelor sale. De fapt, ea este opera unui poet care nu se îndoiește de vigoarea talentului său, până acolo încât el se substituie însuși Creatorului (ceea ce, în limbajul dreptcredincioșilor, ar putea să însemne păcatul trufiei). Claudel crede însă că poetul este învestit de o forță superioară pentru a descifra universul în care aceasta se exprimă simbolic. El admite, ca și Baudelaire, că lumea este un sistem de semne, în care singur poetul poate citi. Claudel concepe două sisteme de raporturi: orizontale, care leagă lucrurile între ele, în ciuda marii lor diversități; verticale, care le leagă de Creator. Toate aceste raporturi stau la baza sistemului de metafore pe care este clădit întreg universul. Poetul apare ca o condensare exemplară a planului divin; el participă așadar la creație”.
Lumini și întunecimi
„Metaforele lui vor fi ambivalente - evidenția Al. Dimitriu-Păușești. De pildă, prima trilogie a teatrului claudelian se prezintă sub titlul generic L’Arbre (Arborele). Dar arborele are o dublă semnificație. El semnifică omul care, asemenea arborelui, este împlântat în globul terestru, în timp ce ramurile se înalță spre cer, spre înălțimi, spre acestea tinzând mereu aspirațiile majore ale umanității. Dar arborele este și simbolul crucii, al jertfei, al sacrificiului și al răscumpărării. În Tête d’or, arborele pe care este crucificată prințesa capătă cea de-a doua semnificație. La fiecare pas, prin simpla numire a obiectelor, poetul descoperă lumea și o revelează ascultătorilor în sensul ei major. Descoperirea este însoțită de Bucurie, de Admirație, de Jubilare: «...Où que je tourne la tête j’envisage l’immense octave de la Création» («Oriunde întorc capul/ Privesc în față uriașa octavă a Creațiunii» - Cinq Grandes Odes). Poetul nu are nevoie de nici un artificiu, căci este destul să pronunți cuvântul de toate zilele pentru a ți se revela sensul ascuns al lucrurilor: «Nu veți găsi în versurile mele nici rimă, nici alt artificiu. Sunt înseși frazele voastre». «Nu-i nici una dintre frazele voastre pe care să nu știu să o repet./ Și florile mele sunt ale voastre, și voi spuneți că nu le recunoașteți./ Și picioarele mele sunt ale voastre, și iată că merg pe mare și pășesc în triumf peste valuri!» (Cinq Grandes Odes) Claudel își exprimă crezul poetic în aceste cuvinte: «...Tu nu explici nimic, o, poete, dar toate lucrurile prin tine ne devin explicabile» (La Ville [Orașul]). Tonul grandilocvent și grandios atestă un viguros optimism și o bucurie extatică, mereu reînnoită în fața minunilor lumii. Dar slava din Ode este uneori întunecată în teatru, pentru că poetul vede nu numai partea luminoasă, ci și partea sumbră și tenebroasă a lumii”.
Dramaturgie poetizată
Drept dovadă: „După trilogia L’Arbre, care sfârșește cu jertfa de sine a fecioarei Violaine, Claudel concepe o a doua trilogie: L’Otage (Ostaticul), Le Pain dur (Pâinea amară), Le Pere humilié (Tatăl umilit), în care scenele întunecate, dure, violente sunt numeroase. Dacă în prima trilogie personajele erau atemporale, în cea de a doua Claudel le împlântă în istorie și le confruntă cu desfășurarea evenimentelor care au dus la prăbușirea inevitabilă a Vechiului Regim în Franța, la necesitatea stabilirii unei noi ordini, burgheze. Nu trebuie totuși să ne închipuim că trilogia lui este un teatru istoric în sensul tradițional al cuvântului. Claudel își ia toate libertățile, iar inadvertențele sale istorice sunt numeroase. Istoricul Henri Gouhier, membru al Academiei, ne previne că e o «istorie poetizată», în care adevărul istoric, independent de fapte, este totuși respectat: «Trilogia claudeliană nu este nici istorie erudită, nici istorie romanțată, ci istorie poetic reflectată». Nici vorbă în istorie de o răpire a papei de către Georges de Goufontaine (L’Otage), de un Turelure ajuns prim-ministru sau de cei doi nepoți ai papei Pius al IX-lea... Însăși anecdota pe care se brodează piesa L’Otage pare neverosimilă până la absurd: ultima descendentă a unei ilustre familii, Sygne de Goûfontaine, acceptă o căsătorie de mezalianță cu parvenitul bonapartist Turelure pentru a-l salva pe papa ostatic și ținut ascuns de familia Goufontaine. Sacrificiul Sygnei pare inuman. Iar critica s-a întrebat, pe bună dreptate, dacă nu se găseau și alte mijloace de a-l salva pe papă decât sacrificiul unei tinere și frumoase femei...”.
Trei capodopere ale teatrului
În completare: „De fapt, piesa trebuie citită simbolic: o clasă suprapusă agonizează și speră să supraviețuiască fie prin mezalianțe cu clasa în ascensiune, fie prin intermediul Bisericii care, la rândul ei, caută să ajungă la un acord cu noua clasă conducătoare. Realismul claudelian din această trilogie, atestat de critică, merge până la a face din Le Pain dur un fel de sinteză a procedeelor de care dispune arta dramatică tradițională. Personajele (Turelure și fiul său) duc o luptă aprigă, motivată de interese bănești și sociale care-i despart și-i fac să se urască. De altminteri, Claudel a excelat în zugrăvirea acelor personaje «negre» care întruchipează domnia banului și pe care le detesta, ca majoritatea scriitorilor catolici. Critica (Jean-Marie Sarreau) a făcut o apropiere între personajele de acest tip claudelian și cele brechtiene: Thomas Pollock Nageoire este un personaj foarte apropiat de Macky din Opera de trei parale; de asemenea, faimosul Turelure se apropie de tatăl, mare speculant pe piața din Chicago, din piesa lui Brecht Sfânta Ioana a abatoarelor. Cea de-a treia trilogie a lui Claudel cuprinde trei capodopere ale teatrului său: L’Annonce faite à Marie (Îngerul a vestit pe Maria), Partage de midi (Cumpăna amiezii) și Le Soulier de satin”.
Dragoste omenească și divinitate
Disecare: „Dacă prima piesă reia tema sacrificiului suprem din La Jeune Fille Violaine (Tânăra Violaine), celelalte două abordează probleme care l-au torturat îndelung pe Claudel, raportul dintre dragostea omenească și divinitate. Pe de o parte, femeia îi este dată omului în ordinea creației; pe de altă parte, iubirea trupească și în afara căsătoriei este un păcat și condamnată de credință. Partage de midi are ca punct de plecare o aventură personală a autorului (legătura lui pasională și furtunoasă cu Rose Vetch, căsătorită cu un aventurier, mamă a patru copii; de aici, reticențele lui Claudel și amânările repetate ale reprezentației). Drama rezultă dintr-un adulter și Claudel n-a acceptat reprezentarea ei pe scenă decât după insistențele lui Jean-Louis Barrault. Piesa conține pagini de înaltă poezie (Cântarea lui Mesa), dar se sfârșește prin moartea îndrăgostiților, singura cale care le permite să spere în mântuirea sufletelor lor. Le Soulier de satin este triumful teatrului total, de mult visat de Claudel. Scena dramei este universul sau, mai bine zis, lumea cunoscută la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Stilul baroc predomină, fiind stilul inventat de Contrareformă. Un mare număr de personaje, aparținând celor mai diferite categorii sociale, se mișcă pe o foarte largă arie: Spania, Maroc, Italia, America latină. Pe acest fundal evoluează perechea don Rodrigue și dona Prouhèze (după cuvântul spaniol care înseamnă faptă eroică). Tema piesei ne este dată de epigraful care cuprinde un proverb portughez: «Dumnezeu scrie drept, prin linii curbe»”.
Opere și traduceri
Poezie: Cinq Grandes Odes pour saluer le siècle nouveau (1910); La Cantate à trois voix (1913); Corona benignitatis anni Dei (1914). Teatru: Tête d’or (1889); La Ville (1890); La Jeune Fille Violaine (1892); L’Échange (1893); Le Repos du septième jour (1901); Partage de midi (1906); L’Otage (1911); Le Pain dur (1918); Le Père humilié (1920); Le Soulier de satin (1928); Le Livre de Cristophe Colomb (1933); Jeanne sur la bûche (1938). Proză: Connaissance de l’Est (1900); L’Art poétique (1907); Positions et propositions, 2 vol. (1928 și 1934).
În limba română
Teatru (trad. I. Igiroșanu), București, 1973; Ion Caraion și Ovid S. Crohmălniceanu (ed.), Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, 3 vol., București, 1974-1976, vol. I; Principesa Martha Bibescu - Corespondență cu Paul Claudel. Scrisorile noastre inedite (trad. Maria Brăescu și Gheorghe Lăzărescu), București, 1992.
70 de ani s-au împlinit în 23 februarie 2025 de la moartea poetului Paul Claudel.
„Student la filosofie, Paul Claudel are, în 1886, cele două revelații care vor prezida destinul său poetic și literar: lectura Iluminărilor lui Rimbaud și slujba de Crăciun de la catedrala Notre-Dame”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
„Mă revăd pe cea mai înaltă furcă a bătrânului arbore bătut de vânt, copil legănat printre mere. De acolo, ca un Dumnezeu pe tulpină, spectator al lumii”, Paul Claudel, poet
„Arta poetică claudeliană se născuse deja din cuplarea paradoxală a lui Rimbaud și a Bibliei, peste care trecea suflul puternic al unei poezii tumultuoase, inegale și inegalabile, care amintea uneori de Hugo, alteori de Shakespeare”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
1946 este anul în care Paul Claudel a fost învestit academician fără să-și fi depus vreodată candidatura pentru un fotoliu de „nemuritor”.
„În opera lui Claudel, Le Soulier de satin este piscul cel mai înalt. Tragicul și comicul, poezia și muzica, pictura și dansul sunt puse la contribuție pentru a realiza teatrul total”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
Citește pe Antena3.ro
