„Să trăiți, să înfloriți Ca merii, ca perii În mijlocul verii”

Relativ recent ca dată, Anul Nou continuă o seamă dintre ritualurile Crăciunului. Dacă, pe 28 decembrie, în unele zone ale ţării există obiceiul „Îngropării Crăciunului”, noaptea de 31 decembrie simbolizează „Îngroparea Anului Vechi”, denumire înlocuită în perioada modernă cu cea de Revelion, preluată de la francezi. La sat, ea are o aură magică, înglobând diversele ritualuri de înnoire a timpului, în care mituri agrare se împletesc cu elemente sociale, dominate de ironie şi, nu o dată, de licenţiozitate.

Apropierea dintre Crăciun şi Anul Nou este vizibilă şi în credinţa că în această noapte se deschid cerurile, iar cel care priveghează şi le vede îşi poate pune o dorinţă ce îi va fi îndeplinită. Sărbătoarea este marcată de colinde, de urarea cu pluguşorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca şi de jocurile cu măşti de animale sau personaje legendare. Obiceiurile întruchipează trecerea de la haosul morţii timpului la bucuria şi speranţa reintrării în echilibrul timpului nou. Sunt elemente întâlnite în mai toate dansurile cu măşti, mai ales în cel cu ursul care, de-a lungul urării, moare şi învie ritualic, sub comanda ursarilor.

„Asemenea ceremonii sunt încă populare în Balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului, până la Bobotează. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor şi comportau tot felul de măşti animale – cal, capră, urs (…)”, scria Mircea Eliade.

Singur sau inclus într-un mai amplu ceremonial, „Jocul Ursului” este practicat în multe zone, dar mai ales în Bucovina. Masca, realizată chiar din blana animalului, este decorată cu funii din paie de ovăz, în alte părţi cu panglici, sau înlocuită cu un cojoc cu blana pe dinafară, iar capul este confecţionat din piele de viţel sau de miel întinsă pe un suport metalic. Legătura ritualului cu miturile agrare era mai vizibilă în trecut, când ursul era o reprezentare din paie care la sfârşit era aruncată în foc, simbol al morţii şi reînvierii naturii, lumii. Urşii de Anul Nou alungă demonii din case şi ogrăzi şi urează un an fericit.

Alături de urs, capra sau brezaia (cum este numită în Muntenia), simbol al fertilităţii telurice, cu care se umblă până la Bobotează, al cărei joc are şi o melodie specială, „ca la capra”, şi este însoţit de strigături umoristice, calul din jocul căiuţilor, animal cu funcţie apotropaică, ferind comunitatea de spiritele rele, jucat de flăcăi buni dansatori, în veşminte albe sau colorate decorate cu ştergare sau panglinci, cerbul, întruchipare în mitologia populară a purităţii şi dreptăţii, a cărui apariţie, însoţită de muzicanţi şi dansatori fără mască, impresionaeză prin frumuseţea costumelor şi prin măreţia „animalului” împodobit cu diverse materiale strălucitoare, completează alaiul animalier.

Obiceiul întâlnit în toate zonele ţării este însă „Pluguşorul”, alt ritual agrar. Colind cu elemente teatrale, presupunea, în trecut, prezenţa plugului împodobit cu panglici sau hârtie colorată. Un adevărat poem, pe tema muncilor anului, era recitat la fiecare casă, din Ajunul Anului Nou uneori până dimineaţa, iniţial de bărbaţi, apoi de tineri şi copii. Recitarea era însoţită de sunetul clopoţeilor, al buhaiului şi de plesnituri din bici. Existau şi formule complexe, cu instrumente muzicale, fluier, cimpoi, cobză, vioară, dar şi puşcoace, al căror zgomot era menit să alunge spiritele rele. Colindătorii primeau colaci, fructe, bani, cârnaţi. El era continuat în dimineaţa Anului Nou de copiii cu semănatul, care aruncau prin case şi peste oameni cu boabe de grâu, de porumb, urându-le bunăstare, şi de cei cu Sorcova, care, înarmaţi iniţial cu mlădiţe verzi şi mai târziu cu celebrul băţ decorat cu flori de hârtie în cât mai multe culori, rosteau tradiţionala urare, pe care, probabil toţi am recitat-o măcar o dată: „Să trăiţi/ Să înfloriţi/ ca merii,/ ca perii,/ În mijlocul verii!”.

Obiceiurile erau respectate şi în interiorul locuinţei, cele mai multe cu scop divinatoriu, fie pentru prognozarea vremii şi a recoltelor, fie pentru aflarea sorocului căsătoriei sau a norocului din anul următor. Ghicitul vremii în frunzele unei cepe împărţite în 12 părţi egale, aşezate una lângă alta ca lunile anului şi presărate cu sare, pentru a-i scoate la suprafaţă o cantitate de apă, descoperirea soartei culturilor cu ajutorul cenuşii lăsate de cărbuni de dimensiune egală şi aceeaşi esenţă, câte unul pentru fiecare tip de cultură, aflarea duratei vieţii şi a norocului cu ajutorul lingurilor atârnate în cui, care nu trebuiau să cadă peste noapte, erau însoţite şi de o serie de superstiţii care s-au păstrat până în zilele noastre, având rolul de a asigura prosperitatea şi norocul.

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca

Casa trebuia să fie curată până în cele mai ascunse unghere, pentru a primi cum se cuvine noul an. În prima zi a anului, nicio femeie nu era lăsată să intre în casă dacă înaintea ei nu trecuse pragul un bărbat. Iar pentru noroc, femeia era de dorit să fie brunetă, blondele şi roşcatele aducând ghinion. Nu se aruncă nici măcar gunoiul în această zi, pentru a nu-ţi risipi norocul…

Mâncarea pregătită pentru această seară este însoţită şi ea de tradiţii. Este interzisă carnea oricărei păsări, în afară de curcan, deoarece scurmatul pământului şi aruncatul lui în urmă în căutarea hranei influenţează prosperitatea casei în anul ce abia începe.

Puterea credinței

Aflată la jumătatea perioadei dintre Crăciun şi Bobotează, sărbătoarea Anului Nou are semnificaţii multiple, în funcţie de zona geografică, de apartenenţa la o biserică sau alta, de ritualuri rurale sau obiceiuri orăşeneşti.

În Biserica Catolică şi în cea Evanghelică, ziua de 1 ianuarie îi este dedicată Fecioarei şi circumciziei Pruncului Iisus.

Biserica Ortodoxă îl cinsteşte în această zi pe Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai bisericii din secolul al IV-lea, mare teolog, considerat şi părintele monahismului oriental. Ales episcop al Cezareii, a devenit şi mitropolit al Cappadociei şi exarh al Pontului, influenţa sa întinzându-se din Balcani şi de la Marea Egee până la Eufrat. În noaptea dintre ani, în mănăstirile din România, slujba durează toată noaptea, iar în ziua de Sfântul Vasile în toate bisericile se citesc Moliftele pentru dezlegarea de lucrările diavoleşti şi rugăciuni de binecuvântare a anului care începe. Există credinţa potrivit căreia participarea credincioşilor la această slujbă îi fereşte de necazuri şi de păcate pentru tot anul care abia începe.

„Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii, bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”

În Biserica Greco-Catolică există „Ordinul Sfântului Vasile cel Mare” sau al Bazilienilor. Înfiinţat în secolulal IV-lea, de către Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfânta Macrina, el a numărat în România o seamă de personalităţi marcante, ca episcopul Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768) sau istoricul şi filologul Samuil Micu (1745-1806).

De notat faptul că, în Biserica Ortodoxă, aproape toţi monahii şi monahiile urmează regula Sfântului Vasile cel Mare.

Simbolurile Anului Nou

Poposit de la sat în oraşul contemporan, Revelionul şi-a pierdut în mare parte caracterul mitic. Urăturile s-au contaminat, dar superstiţiile au rămas, îmbrăcate uneori în haine noi, cum ar fi obligatoria cupă de şampanie la miezul nopţii, a cărei efervescenţă pare a fi semn de prosperitate. Masa de Revelion trebuie să conţină toate roadele pământului. Cărnii i se adaugă peştele, brânzeturile, legumele, fructele, cel mai adesea exotice.

Câteva feluri au intrat în menul tradiţional. Nelipsita salată à la boeuf are meritul de a combina mai multe ingrediente. Festiv şi învestit cu puterea belşugului, porcul nu poate lipsi. Şi fiind început de an, locul de onoare revine purcelului de lapte la cuptor, ţinând în bot simbolicul măr, semn al tinereţii şi, pentru cei care îşi mai amintesc, şi simbol al păcatului şi purităţii în egală măsură.

El poate fi înlocuit de curcanul umplut, iar pentru mesele sofisticate, franţuzeasca raţă cu portocale serveşte de fel principal.

Ghicitul rural se perpetuează în plăcinta cu răvaşe, devenite purtătoare de glume şi voie bună, iar ospăţul unei nopţi întregi în care se succed nu numai mâncărurile, ci şi feluritele băuturi se termină cu vestita ciorbă de potroace, a cărei acreală îi ajută pe meseni să întâmpine cum se cuvine sărbătoarea Sfântului Vasile. În vechile oraşe, veselia era în toi toată ziua, iar lăutarii aveau parte de un câştig substanţial. Erau mulţi târgoveţi şi negustori cu acest nume, care aşteptau la casele lor să fie felicitaţi de tarafurile mahalalei, semn de consideraţie socială. Puşcoacele şi harapnicele au fost înlocuite de festivele artificii şi de gălăgioasele petarde.

Şi cum noaptea dintre ani este specială, eleganţa vestimentară joacă un rol important. Rochiile de seară, coafurile speciale transformă orice femeie în frumuseţea şi splendoarea pe care şi le doreşte toată viaţa.