Coana Joiţica. Zoe Trahanache în anul Caragiale

Cea mai buna 'coana Joitica' dintre toate interpretarile pe care le-am vazut si, slava Domnului, am vazut nenumarate si unele au fost extraordinare, cea mai buna fara drept de apel a fost Carmen Stanescu.
Nu stiu cum a fost prima Coana Joitica, cea din timpul vietii lui Caragiale – Ciucureasca – dar stiu ca cea a lui Carmen Stanescu a avut un stralucitor relief teatral.

Scena era plina de coana Joitica, si numai de ea, desi in jur erau doar actori fabulosi. Era atat de stapana in lumea lui Trahanache si a lui Tipatescu, incat scena ramanea pustie cand avea treaba in culise.
In anul 1962, cu ocazia comemorarii lui Caragiale – 50 de ani – Teatrul National, sub bagheta regizorala a lui Sica Alexandrescu, a prezentat toate piesele lui Caragiale, si desigur si 'O scrisoare pierduta'. A fost un mare succes. Si noi putem gusta reusita, vizionand inregistrarea facuta pe viu de Televiziunea Romana – uneori se mai reia.
Despre Caragiale, Carmen Stanescu scrie in foarte frumoasa ei carte 'Destainuiri':

'De onorabilul I.L. Caragiale m-am indragostit inca din timpul liceului.
Pe mine, stimabilul m-a urmarit pas cu pas. L-am atras cu talentul si frumusetea mea. I-a cazut cu tronc o oarecare replica pe care o dadeam cu foarte mare aplomb si la care sala exploda in aplauze.
Ne-am legat pe viata noi doi, Caragiale si cu mine.
Am fost intrebata cum as juca-o azi pe Zoe. As interpreta-o exact ca atunci, Zoe pe care a dorit-o si a iubit-o Caragiale si nu una inventata de imaginatia incorecta a unui regizor. Eu am invatat de la Sica Alexandrescu cum trebuie interpretat Caragiale. Si cum trebuie respectat.'

Carmen Stanescu a fost Joitica alaturi de o pleiada de actori uluitori: Al. Giugaru, S. Timica, Radu Beligan, Gr. Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu.
'O scrisoare pierduta' de I.L. Caragiale pusa in scena de Sica Alexandrescu l-a facut pe Caragiale cunoscut si admirat in afara tarii prin turneele de la Viena, Paris, Budapesta, Belgrad, Moscova.
Coana Joitica interpretata de Carmen Stanescu era frumoasa, majestuoasa, cu feminitatea in asalt, desteapta si proasta totodata, dupa cum cereau imprejurarile. Avea un temperament exploziv, atomic. Era eleganta. Se si alinta intr-un fel cochet. Totul o punea in valoare: textul, regia, partenerii, costumul, glasul ei sonor atat de frumos.

Continuarea in numarul viitor