Cronicarilor de teatru

Merg rar la teatru, pentru ca m-am fript cu montarile romanesti, si suflu-n orice piesa, dar si pentru ca rareori gasesc in cronicile de specialitate ceva care sa ma convinga sa intru in salile de teatru. E motivul pentru care astazi, in ziua deschiderii Festivalului National de teatru, vreau sa va spun dvs., criticilor de profil, oful meu.

Nu sunt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu stiu mai mult de zece nume de actori si regizori de acum 50 de ani. Sunt un spectator obisnuit, care merge la teatru de bucurie, ca sa simta o energie speciala, ca sa se minuneze cum intre el si cei de pe scena se creeaza un flux prin care se transmit, in dublu sens, emotiile.

Dar sunt un spectator care, din cauza modului in care scrieti dvs., nu are repere ca sa poata alege unde sa mearga.

Cand citesc cronicile de teatru, mi se pare ca am deschis dictionarul de neologisme si ca am nimerit intr-un concurs unde vor fi premiate cea mai lunga fraza, cele mai multe gerunzii folosite, cele mai multe adjective puse in fata unui substantiv, cele mai multe cuvinte care sa nu exprime nimic.

Dvs. nu scrieti pentru mine, spectatorul. Scrieti pentru gloria personala, sa vada ceilalti critici/regizori cat de culti si de rafinati sunteti; scrieti ca sa platiti polite. Fie ca platiti favoarea ce v-a fost facuta de regizor, actor, director de teatru, fie ca sunteti suparati si le aratati astfel acelorasi actori, regizori, directori de teatru ce putere aveti cu pixul in mana. Scrieti pentru premii sau pentru deplasari la festivaluri. Scrieti ca sa fiti remarcati. Uneori scrieti pentru o masa buna, dupa premiera. Si ma uitati pe mine, spectatorul.

V-am vazut la premiere. Va scoteati tacticosi si ostentativ hartiile si notati, notati, notati. Ati ratat multe detalii din piese, erati cu ochii in hartii tot timpul. V-am citit apoi cronicile; mi-ati dat un spectacol din capul dvs., cel pe care-l stiati de cand ati intrat in sala, nu cel care era pe scena. V-am vazut si la alte premiere. Va plictiseati si cascati. Bateati usor din picior, a nerabdare. (In sala, eu - spectatorul - cascam ca si dvs. si nu intelegeam ce e cu porcaria aia.) Si, cand v-am citit cronica, era... elogioasa. Pentru ca regizorul, un "maestru", va era prieten si n-ar fi dat bine sa scrieti ca tocmai a dat rateu.

Uite de asta merg din ce in ce mai rar la teatru. Si-mi pare al dracului de rau ca nu va pasa, ca dati vina pe oricine altcineva (ca televizorul prosteste lumea, ca nu mai exista interes pentru teatru, pentru cultura, ca n-avem bani si pentru aceasta distractie) in loc sa va ganditi ca nici dvs. nu ma trimiteti in sala.

Eu, spectatorul asta care are suficienti bani sa poata plati un bilet la orice spectacol bun, vreau sa fiu convins sa-mi scot banii din buzunar. Vreau sa stiu ca nu-mi pierd timpul. Vreau sa mi se recreeze, pe hartie, emotia din sala, in cateva randuri si cuvinte simple. Ca si cum mi le-ar spune un amic. Cu sinceritate. Un prieten care sa aiba curajul sa recunoasca atunci cand un alt prieten sau protector al lui a dat-o in bara sau cand unul care nu face parte din gasca lui a realizat ceva frumos. Ce ziceti, ne imprietenim?

P.S. Am facut o selectie de fraze, expresii si neologisme pe care le-am gasit in cronici, in doar doua zile de documentare: Stiu ca o sa radeti cand o sa le cititi si o sa ripostati ca sunt ale altora. Imi pare rau ca veti gandi asa. Dar sper inca sa citesc una din cronicile dvs. Viitoare, care sa ma trimita in sala de teatru.