Despre "Un cuplu ciudat" cu actriţa şi regizoarea Doina Antohi

Este foarte tânără, a terminat Actoria la UNATC şi joacă în piesele regizate de ea. Doina Antohi, o actriţă de teatru foarte talentată din noua generaţie a regizat până acum un spectacol în limba engleză, apoi o adaptare după piesa "Un cuplu ciudat", care a avut un succes răsunător la public, şi în prezent se ocupă de un proiect de teatru cu copii, care printre altele are şi "rolul" de a o susţine financiar. Pentru viitor pregăteşte o traducere din piese scurte, amuzante, scrise de autori americani de teatru contemporan, care tratează fascinantul "fir roşu dintre bărbaţi şi femei". Îi place ceea ce face, improvizează mult, are nişte prieteni buni care o ajută să-şi ducă munca la bun sfârşit şi crede că avem nevoie de mai multă dragoste pentru a fi mai buni şi mai înţelegători cu ceilalţi.

Scurtă introducere

"De câte ori pe an face dragoste un pinguin?
Hmmm, nu ştiu, de 20?

Nu, o singură dată.
Oh, înseamnă că bărbată-miu e pinguin."


Spectacolul "Un cuplu ciudat", care se desfăşoară de obicei în mansarda clubului-restaurant La Scena se va deplasa în această sâmbătă la Teatrul Naţional din Caracal. Ora de începere a piesei este 18:00.  "Un cuplu ciudat", îi aduce împreună pe scenă pe Raluca Rusu Diţă, Florin Lăzărescu, Ioana Barbu, Cătălin Babliuc, Mirela Zeţa, Andreea Samson, Andreea Grămoşteanu şi Doina Antohi.

O adaptare după piesa scrisă de Neil Simon în anii '80, "Un cuplu ciudat (la feminin)" - The Odd Couple (Female version, 1986) - este una dintre cele mai proaspete şi mai interesante reprezentaţii teatrale pe care le-am văzut în ultima vreme, bazată în special pe forţa unui joc actoricesc impecabil.

Scenografia destul de simplistă dar modernă (realizată de Anca Cernea) şi muzica grozavă creează o atmosferă vie şi plăcută, completând tabloul ilar pe care ni-l oferă şase femei disperate (newyorkeze) aflate la fatidica vârstă de 30-35 de ani şi doi macho veniţi tocmai din Spania.

Cuplul ciudat se formează atunci când una dintre ele, Florence, se desparte de soţ şi se mută împreună  cu Olive, care locuia singură. Toate celelalte prietene sunt alături de Florence, dar Olive, care o ajută primind-o sub acoperişul ei, are şi cel mai mult de suferit. Cele două femei, având personalităţi diferite şi caractere puternice, ajung să se înnebunească reciproc.

Dar cum totul se termină cu bine, descoperim că atunci când unul îţi închide uşa-n nas, există întotdeauna alţi doi care să o ţină deschisă pentru tine.

Alcoolul, bârfele şi...multă, multă, multă nebunie (evident că tot la feminin) nu lipsesc din acest spectacol care te hrăneşte constant cu un umor de bună calitate.

ECHIPA DIN "UN CUPLU CIUDAT"
"Echipa care s-a creat acum la «Un cuplu ciudat» e una cu care merită să merg mai departe. Sunt nişte actori foarte frumoşi şi foarte generoşi care au enorm de mult de oferit. E un tip de actorie care ţine de tehnică şi de multă muncă. Firescul ăsta despre care tu vorbeşti... păi studiezi mult ca să îl poţi reda. Sunt şi nişte mecanisme. E un tip de disponibilitate interioară, creativă. Textul nu se pierde pentru că noi suntem real acolo şi automat, implicit simţi totul."

EVOLUŢIA SPECTACOLULUI - "STAREA DE GRAŢIE A ACTORULUI ESTE IMPROVIZAŢIA"
"Orice specatcol, oricât de bine l-ai gândi, când iese la public e mic şi e foarte crud. Reacţiile publicului se testează în timpul momentului artistic. "Un cuplu ciudat" e un rezultat. E şi ăsta un travaliu. La început e un spectacol, iar după o perioadă de timp devine altul. E un schimb care merge în ambele sensuri. Se nasc foarte multe lucruri şi se improvizează mult. Horaţiu Mălăele spunea cândva că: "Starea de graţie a actorului e improvizaţia." În clipa în care simţi nevoia să improvizezi pe scenă, se întâmplă ceva pe text şi mergi mai departe, e chiar ca o stare de graţie.
S-a întâmplat în mai multe spectacole, iar momentele de improvizaţie care sunt bine primite de către public rămân ca o adăugire a noastră la textul iniţial, care oricum e de foarte mare valoare. Lucrurile se modifică şi e frumos să le laşi să se modifice în voia lor."

OAMENII SUNT DORNICI SĂ ACCEPTE O CONVENŢIE DE DRAGUL UNEI POVEŞTI
"Pe noi ne ajută şi spaţiul, fiind unul foarte intim. În momentul în care te urci pe o scenă şi eşti deasupra oamenilor trebuie să vii cu lucruri foarte puternice vizual, auditiv. Detaliul, fineţea, sunt mai greu de redat. Dar tipul de sală-studio în care spectatorul este atât de aproape de tine încât practic îţi respiră în ceafă îmi place enorm. Adrenalina este foarte, foarte sus.
Spectacolul e primit foarte bine şi în alte oraşe, dar e un pic ciudat în momentul în care schimbi spaţiul. În general se produce un transfer de energii între echipă, actori, public şi spaţiu şi e greu să joci în altă parte. Pe o scenă italiană, clasică trebuie să-ţi strigi replicile şi adevărurile, chiar dacă sunt ele comice, din "Un cuplu ciudat" trebuie spuse la o anumită intensitate a vocii, cât mai firească, pentru ca nici ele să nu pară nenaturale. Relaţia dintre public şi actor e mult mai intimă. Spaţiul te condiţionează.
În opinia mea, cea mai frumoasă experienţă a fost spectacolul jucat în aer liber pe terasa de la Motoare. Au fost în jur de 400 de spectatori. S-a făcut o convenţie foarte mare, spaţiul era ciudat, publicul ne vedea cum ne fugăream în spatele unei perdele şi ne opream brusc, pentru că nu mai aveam unde să fugim şi...
Am descoperit că oamenii sunt dornici să accepte o convenţie de dragul unei poveşti.
Şi în ultima vreme tocmai asta s-a lăsat în urmă, faptul că ei vin la teatru să vadă o poveste."

A IUBI ŞI A DA MAI DEPARTE
Mi se întâmplă să am idei şi să nu ştiu de unde vin. Creativitatea şi munca sunt în mine, dar nu sunt ale mele. Asta ţine de ceva special. Sigur că este cumulul a ceea ce am citit şi am gândit, nişte conexiuni, dar simt real în momentele alea că e şi din altă parte. Cred că aici trebuie să îţi dai seama că nu e vorba doar de tine, să-ţi stopezi vanitatea. Artiştii trebuie să ştie să dea mai deaparte. Nouă ne lipseşte dragostea. E mai simplu să urăşti decât să iubeşti şi să dai mai departe.