Divorţul de aur, un vis (ne)împlinit

Numele Tamarei Buciuceanu-Botez e rostit cu drăgălăşenie de spectatori, iar ea, ca o doamnă ce este, se întoarce mereu cu pietate spre ei. O face şi în cea mai recentă creaţie scenică a sa, "Divorţul de aur".

Când e vorba de un spectacol cu Tamara Buciuceanu-Botez, publicul nu poate fi stăvilit nici de arşiţă, pe timpul verii, nici de troienele lui făurar, care au pus stăpânire pe ţară. Dovadă este prezenţa în număr mare a spectatorilor, luni, la Palatul Naţional al Copiilor, când s-a jucat spectacolul "Divorţul de aur", protagonişti fiind apreciata actriţă şi colegul ei de breaslă Sorin Francu.

I s-a dus buhul acestei montări regizate la Teatrul Municipal din Focşani de Nae Cosmescu pe un text semnat de el împreună cu Sorin Petrescu, tocmai pentru numele îndrăgitei interprete. Chiar dacă e programat şi într-un spaţiu impropriu. Desigur, spectacolul face parte din repertoriul Teatrului din Focşani, care are o clădire, bijuterie arhitectonică, însă este uşor de "dus" în diferite oraşe, pentru orice fel de public.

VISELE ŞI REALITATEA
De la avanpremiera din iulie 2009, "Divorţul de aur" a fost prezentat atât la Focşani şi Bucureşti, cât şi în alte oraşe din ţară. La 16 februarie, spectacolul va ajunge la Sighişoara, iar la 17 februarie la Lugoj. În martie, sunt programate reprezentaţii la Braşov, Timişoara şi din nou la Bucureşti.

Înregistrează un succes mare la public, pentru că artista deţine secretul unui farmec aparte. Captează atenţia şi o strânge ca în nişte chingi, slobozind-o doar la final. E un fel de "manevră" de măiastră. Intră în scenă şi uşor-uşor atrage, apoi domină. Nu ai ce să faci; stai şi te uiţi la ea, căci joacă cu toată fiinţa sa. Urmăreşti mişcarea, gestul. Dacă simte că publicul "rătăceşte" cu gândul în altă parte, are ea ac de cojocul lui. Scoate vreun as din mânecă. Pentru că ştie, în anumite cazuri, să improvizeze foarte bine.

Textul "Divorţul de aur" a fost scris pentru ea şi, desigur, pentru partenerul ei de joc, actorul Sorin Francu, directorul Teatrului din Focşani. Fără îndoială, actriţa este piesa de rezistenţă a montării, dar textul e construit în aşa fel încât cele două personaje nu pot fi separate câtuşi de puţin. Ea este Tarsiţa, el este Spirache. Ea - o fostă solistă în corul Operetei, el - un instrumentist, cânta la trombon şi pe vremuri avea treabă cu partidul.

Îşi duc traiul în garsoniera primită de el tocmai datorită "activităţii" de partid. Ca o femeie grijulie ce este, ea îi aminteşte că sunt în preajma unei aniversări - 50 de ani de căsnicie. Şi dacă înainte nu s-au gândit cum se perindă viaţa lor, în subconştientul femeii, care e ceva mai în vârstă decât bărbatul ei, începe o revoltă. Fără să-şi dea spectatorul seama, femeia are un vis.

Se face că, deschizând ochii asupra celor trăite împreună 50 de ani, totul a fost în zadar. O viaţă lipsită de bucurii. Se revarsă reproşuri. Amintirile încep să doară. Ea invocă visele nerealizate, el că ce rost mai are. Ea se plânge de "50 de ani de sex nereuşit", el, indignat, de unde ştie ea "cum e sexul reuşit". Ea se plânge că viaţa ei a fost un compromis, a trăit 50 de ani în sclavie, făcându-i zi de zi cafeaua, iar el nici nu ştie să calculeze câte cafele a făcut ea pentru el în atâta amar de vreme; adică să înmulţească 50 cu 365 - zilele unui an. Şi cu ce s-a ales biata femeie?

"Cu partidul m-am ales, cu seceratul şi ciocănitul." El îi aruncă şi mai greu, că s-a însurat cu o hoaşcă pe când el era încă verde şi că nu i-a spus o vorbă caldă. Ea nu se lasă mai prejos şi îi răspunde acum: "Vorbe calde am rostit în vis: arde-te-ar focul!". Şi tot aşa, până când ea hotărăşte un divorţ... de aur, în locul nunţii de aur. Dar a fost doar visul.