Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce înseamnă Ziua Internaţională a Dansului, 29 aprilie, pentru Gigi Căciuleanu?
Cred că ar fi interesant ca Ziua Dansului să fie un prilej pentru întregul glob pământesc (din ce în ce mai globalizat) să arunce o privire, să sperăm inteligentă!, asupra noastră, a artiştilor care „suntem” în realitate ceea ce numim DANS. Fără dansatori dansul n-ar exista. Poate că fără coregrafi, da. Însă sigur NU fără dansatori.
Mai sportivi decât sportivii, dansatorii (chiar şi cele mai mari staruri!) nu se bucură de niciunul dintre privilegiile acestora: nu îngijiri corporale, nu facilităţi de dietă, nici doctori specialişti de cel mai înalt nivel, nu câştiguri în bani sau în natură care să reprezinte materializarea, numai într-o lună, a ceea ce dansatorilor - multora dintre ei - nu le-ar ajunge o viaţă să agonisească...
Orice dansator are de „dus în spate” o viaţă şi o personalitate dublă: pe cea a virtuozului din el, a instrumentistului, şi pe cea a instrumentului pe care corpul lui îl reprezintă. Iar pentru toate acestea, de mic copil, este obligat să se descurce de unul singur, fiecare cum poate, nu numai pentru a reuși să existe ca artist, nu numai ca să trăiască, ci pentru a SUPREVIEŢUI.
Aş fi tentat să numesc mai degrabă „ziua dansului” ca fiind „ziua dansatorilor”, cea a puţinilor eroi supravieţuitori pentru fericirea (în mod paradoxal) unei multitudini din ce în ce mai mari de spectatori...
Cu măiastra sa, Miriam Răducan,
Citește pe Antena3.ro
Alături de Lari Giorgescu, la Sadler’s Wells, cea mai renumita scenă de dans din Londra
Ce-i lipseşte lui Gici Căciuleanu în această perioadă teribilă?
O să râdeţi probabil de mine, dar lucrul de care mi-este un dor nebun e... cea de a treia dimensiune spaţială! Suntem cu toţii dependenţi de suprafeţele plate ale ecranelor. Trăim cu şi pentru acestea. Dar SLAVĂ DOMNULUI că există!
Hai însă totuşi să vedem şi partea plină a paharului. Tocmai pentru că am „pierdut”, pentru moment, cea de-a treia dimensiune a spaţiului, cred că am redescoperit o multitudine de dimensiuni umane şi chiar artistice în noi înşine.
Ce face Gigi Căciuleanu în timpul pandemiei?
Afirm, de câte ori am ocazia, cât de înrudit este pentru mine dansul cu desenul şi cu poezia, prin faptul că sunt arte de a trasa linii, căi, trasee, semnale... pînă la urmă metafore.
Această perioadă mi-a permis să am timpul necesar pentru a mă redescoperi. Să regăsesc crâmpeie de dans, de poeme, de desene pe care le „comisesem” şi de care uitasem cu desăvârşire. Şi nu numai să mă mir de ele, dar să le şi lansez graţie internetului spre privirea şi aprecierea publicului de care am fost privat. Pot împărtăşi astfel spectatorilor pe căi neobişnuite pentru mine - Facebook, Instagram etc. - aceste momente şi laturi ale artistului Gigi Căciuleanu, pe care mă mir chiar eu însumi să le descopăr şi să le REDESCOPĂR.
Mi-am inventat noi show-uri: un TEATRU POETIC, un DRAWING THEATRE, şi bineînţeles, un TEATRU DE DANS, pe care le împărtăşesc unui public care azi nu are voie să meargă la teatru.
Cred că ceea ce îl salvează pe om este să aibă proiecte. Măcar unul. Dacă este privat de un scop, oricât de neînsemnat ar părea el, atunci este cu adevărat învins de virus.
Un MARE pericol este acela de a priva pe artiştii dansului de proiectele lor. Care reprezintă adesea proiecte de VIAŢĂ.
Cât de greu apasă această pandemie pe omenire?
Am un gând pentru aceia dintre noi care sunt nevoiţi să traverseze această perioadă singuri: nu există boală mai teribilă decât singurătatea.
Cum crezi că îşi va reveni lumea?
Nimic nu va fi mai la fel. Sper să ne descotorosim cât mai curând de ceea ce este nociv, pentru a putea reconsidera lucrurile şi a ne folosi de anumite învăţăminte pe care această experienţă colectivă ni le-a prilejuit. Dacă privim această criză ca pe o oportunitate, pe de o parte, de a ne regăsi şi, pe de alta, de a regândi lucrurile din temelii, atunci vom ieşi învingători din ea.
Axul lumii basculează sub ochii, mai bine zis, sub picioarele noastre. E musai şi URGENT să ne reinventăm. Şi să regăsim poate o convivialitate pierdută undeva pe drum...
Dar nu pot să termin altfel decât cu un zâmbet de bufon şi cu o poezie compusă ca un dans cântat (un descântec!?)...
Iată zâmbetul: Personalmente, în mod curios am descoperit că acasă mă simt ca... acasă.
Şi poezia:
Shakespeare a avut dreptate
Viaţa e un teatru
Poate chiar mai mult decât un vis
Care încă nu ne-a zis
Tot ce a avut să spună
Decât vorba aia bună
Cu “The show must go on”, frate!
Sticla e pe jumătate
Hai să-i bem partea cea plină
Iar pe cea goală rămasă
Dacă-i tot să stăm acasă
Hai s-o umplem cu lumină!
