Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cedăm de-acum cuvântul etnologului Gheorghiță Ciocioi: „Termenul giumbușluc are sensul de ghidușie, faptă care înveselește, distrează, o «șmecherie». Cuvântul «cümbüșlük» (a se citi giumbiușliuc) nu se folosește decât dialectal în limba turcă, fiind preferată forma «cümbüş» («giumbuș»). Cümbüşlü (cel pus pe glume, care înveselește, «plin de viață») va fi preluat, ca termen, și în bulgară - «giumbiușlia»/«giumbușliika». «Cümbüşü»/«cümbüşler» (plural) vor fi «turcite» mai degrabă în Balcani de către popoarele cu care turcii vor intra în contact, ajungând la noi giumbușluc/giumbușlucuri cu suport bulgăresc - «giumbușlucarul» («giumbușliika») făcând «giumbușliik-uri»/giumbușlucuri”.
Ce se ascunde în „ghiozdan”
Pe aceleași coordonate: „Originea termenului «cümbüş» («giumbuș») este una persană, limbă în care «cunbīş» («giunbiș», pers.) are înțelesul de a (se) juca, păcăli, glumi. A evoluat din medio-persană, unde «cumbişn» («giumbișn») desemna mișcarea, gestul, provenind din verbul «cunbīdan» («giunbidan») - a (se) muta, a (se) mișca”. În continuare, un termen cu rădăcini zdravene în limba română: „ghiozdan”. „L-am purtat cu toții în spate la școală. Cel mai adesea era de mușama, arareori din piele. Ani în șir. Consacrat sub acest nume, de decenii, doar pentru elevii din România. Unii dintre vecinii noștri au uitat acest termen, alții l-au folosit pentru o vreme doar dialectal, astăzi fiind considerat un arhaism în aceste țări. Cum au început românii să-l folosească în legătură cu școala ar fi o întreagă poveste...”.
Moștenire persană în vechea turcă
S-o dezlegăm: „Pe scurt, termenul a fost împrumutat în Țările Române din turca otomană - «cüzdān» (a se citi «giuzdan»). Cuvântul dat este o moștenire persană în vechea turcă, acesta cuprinzând un termen arab și unul persan - în persană, prin «cuzdān» («giuzdan») înțelegându-se o îmbrăcăminte/ husă folosită pentru a duce/ transporta dintr-un loc în altul o carte/sul de papirus/pergament/înscrisuri etc. Este un compus din termenul arab «cuz» - sul/fasicul de carte etc. și cel persan - «dān» - «recipientul» în care este purtat «conținutul» («dān» provenind din verbul persan «a ține», «a purta», «dāna» având același înțeles în avestană). Cine n-a știut ce-a purtat în spate...”.
Despre „lichele”, doar de bine
Un termen de stringentă actualitate: „lichea”. Gheorghiță Ciocioi, prompt: „Om nedemn, lingușitor, de nimic, slugarnic, în care nu poți avea încredere. Acesta este înțelesul în limba română al termenului «leke» - ajuns la noi prin intermediul limbii turce (și bulgare). În turcă, are înțelesul de «pată» (pe o haină), murdărie, rugină. Metaforic, desemnează însă o faptă, ori o situație rușinoasă, o nerușinare, prin «lekelemek» înțelegându-se, totodată «a defăima pe cineva». În turcă a fost preluat din persană («leke») - pată, a păta (adesea roșie, după colorantul din care este extrasă - «lek»), termenul fiind apropiat de sanscritul laccā ( = rușine, înroșire). Prezent în mai multe limbi balcanice cu sensul de om pătat, «al nerușinării», josnic”.
Capcana împletită
Alt cuvânt cu origine prea puțin cunoscută: „vârșă”. „Denumește o unealtă de pescuit, o împletitură (de formă cilindrică), având o «gură» asemenea unei pâlnii (ceva mai largă) prin care intră peștii, (ademeniți de «momeală»), aceștia nemaiaflând apoi/ori aflând cu greu ieșirea”, a urmat Gheorghiță Ciocioi. Pe fir, mai jos: „Se așază pe cursul unei ape - «blocată» mai întâi de o «podișcă», scurgerea râului făcându-se prin «vârșă». Termen împrumutat în română din bulgară: «vărșa». Cuvântul din vechea slavă se află în mai multe limbi moștenitoare ale acesteia - precum sârba ori croata («vrša»). Numele are legătură cu coșul, ca împletitură/legătură de nuiele: «zavărja» = a lega, a împleti. «Vărja» (preluat ca «vărza» - în limbile baltice - coș/împletitură) va ajunge mai apoi «vărșa»/«vârșă»”.
Citește pe Antena3.ro
Toporul lui Topîrceanu
În continuarea „Dicționarului cultural”, câteva nume cu înțelesuri uitate, ori pierdute (lămuriri de la Gheorghiță Ciocioi, evident):
Topîrceanu
„Este un nume făcut cunoscut la noi de poetul (dar și prozatorul) George Topîrceanu (1886, București - 1937, Iași). Nume înregistrat în dicționarele onomastice atât la nord, cât și la sud de Dunăre în forme apropiate. În trecut, Toporcea (de la «topor»). Prin trecerea lui «o» în «î» s-a ajuns la Topîrcea, iar de aici la Topîrceanu. În bulgară, Toporcev, Toporceov. Dar și Toporov, Toporkov etc. Cuvântul «topor» provine din slava veche - «toporŭ»”.
Bratcu - pe mâna fratelui
„Bratu este un nume des întâlnit la noi. Deși un termen slav («brat» - «frate»), acesta nu a fost împrumutat de români, ca nume, de la popoarele dimprejur, fiind o creație locală, având mai întâi o valoare juridică în documentele slavo-române, asemenea lui «sîn» - «fiul (lui)», prezent și el, ca particulă a numelui, până spre 1860, în acte și condici de cancelarie. Astfel, numele Alexandru «brat» Ilie, să spunem, desemna o persoană «frate» cu o alta, ca identificare precisă în acte a acesteia. În decursul timpului, «brat»/«bratu» vor deveni nume de familie”.
Braicu - numele-urare
În completare: „Nu tot astfel stau lucrurile cu Braicu, un nume întâlnit mai ales la sud de Dunăre (Braiko), dar și la noi - cu înțelesul de «frate (al meu)», acesta fiind un nume-urare, dat de slavi, în trecut, după o veche tradiție, la botez, tălmăcit prin: «să crească mare, să trăiască și să se bucure de frați și de surori». Ca nume de botez, întâlnit în foarte puține cazuri la noi, în trecut, Bratu poate proveni însă din bulgară, unde Brato are aproape același înțeles cu Braiko”.
Juravle/a - cocorul în cumpănă
„Este un nume purtat cu precădere în Bucovina. Răspândit astăzi și în alte zone ale țării. De origine polonă (żuraw/ie) și ucraineană (juravel/juravlevi). Întâlnit în Ucraina mai ales în regiunile Rutenia, Galiția, dar și în Podolia. Se tălmăcește prin Cocor/Cocorea. Cum pârghia unei fântâni (cu cumpănă) poartă numele de «cocor» în aceste limbi, unele nume de familie își revendică originea (și) de aici”.
Brășnaru/Brășneanu - alb ca făina
„Nume întâlnite mai ales în sud-vestul țării. De proveniență sud-dunăreană. Cel dintâi, Brășnarov (bg.), provine din îndeletnicirea de «brășnar» - «negustor de făină» («brașno» - «făină»). Cel de-al doilea nume, Brășneanov/Brășneankov (bg.) e datorat unei porecle: «alb/plin/pătat de făină», «de parcă ar fi dat cu făină, ar fi venit de la moară».
Giurcă, Giurescu - cu vederea strâmbă
„Cel dintâi, întâlnit și ca Jurcă. Răspândit mai ales la sud de Dunăre - de unde, probabil, a pătruns și la noi (înregistrat mai rar, iar în ultimul secol ca nume de familie). Giurko, în Balcani, este un diminutiv pentru Giuro - provenit din Ghiuro, prin trecerea lui «g» în «gi». Ghiuro este o modificare a numelui Gheorghe în medio-bulgară și bulgară. Dialectal, în slava balcanică, giurcă/giurko(v) mai are înțelesul de om care mijește ochii, clipește des, privește «în lateral»/«are vederea strâmbă». Giuro, în română, a fost transpus, de asemenea, prin Giura/Giurea, devenit mai apoi Giurescu (nume purtat de iluștri istorici români - Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu). Variante ale numelui: Ghiurcă, Ghiurco”.
„Giumbușluc are sensul de ghidușie, faptă care înveselește, distrează, o «șmecherie»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Cuvântul «cümbüșlük» (a se citi giumbiușliuc) nu se folosește decât dialectal în limba turcă, fiind preferată forma «cümbüş» («giumbuș»)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Cuvântul «ghiozdan» e o moștenire persană în vechea turcă, acesta cuprinzând un termen arab și unul persan - în persană, prin «cuzdān» («giuzdan») înțelegându-se o îmbrăcăminte/husă folosită pentru a transporta o carte/sul de papirus etc.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Bratu este un nume des întâlnit la noi. Deși un termen slav («brat» - «frate»), acesta nu a fost împrumutat de români, ca nume, de la popoarele dimprejur, fiind o creație locală, având mai întâi o valoare juridică în documentele slavo-române”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În turcă, «lichea» are înțelesul de «pată» (pe o haină), murdărie, rugină. Metaforic, desemnează însă o faptă, ori o situație rușinoasă, o nerușinare, prin «lekelemek» înțelegându-se, totodată, «a defăima pe cineva»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
