Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Au fost prieteni şi s-au amuzat impreună de viaţă. Pănă cănd unul dintre ei a părăsit-o...
Au fost prieteni şi s-au amuzat impreună de viaţă. Pănă cănd unul dintre ei a părăsit-o...
Â
E uşor să auzi povestindu-se despre un OM complet. Dar "cine nu l-a cunoscut pe Aurelian a pierdut mult", e de părere Cornel Constantiniu. "Trebuia să stai lăngă el o perioadă, să-i descifrezi firea destul de retrasă şi introvertită chiar. Nu-i plăcea să se afişeze, nu agrea reclama şi ostentaţiile. Cu toate astea, aproape fiecare pas al vieţii lui a fost marcat de căte o glumă". Iar sacul incepe să se deşarte...
Â
VIN CU ŞEZLONGUL. "Eram odată, prin anii â80, la Festivalul de la Mamaia. Alexandru Bocăneţ era cel care diriguia lucrurile pe-atunci. Intr-o zi, ne-a dat ordin (in acele vremuri era mai multă disciplină) să ne prezentăm cu costumele de repetiţie generală. «Luaţi pe voi ce aveţi mai bun» ne-a atenţionat el, «e ca şi cum am susţine spectacol». Ei bine, ne infiinţăm noi cu tot ce aveam mai de soi in garderobă. Eu m-am prezentat in costum cu papion, dar de departe cea mai cochetă s-a dovedit Margareta Păslaru. Ea era oricum mereu elegantă, iar de data asta era asortată din vărful unghiilor şi pănă-n creştet, unde işi pusese chiar şi o pălăriuţă nostimă. Pănă aici, totul ok. Dar apare şi Aurel... Era şi el elegant... dacă s-ar fi aflat pe plajă! Avea o pereche de pantaloni scurţi şi cam atăt. Atăt i-a trebuit lui Bocăneţ, că l-au apucat isteriile: «Cum vii, măi, aşa pe scenă, nu vezi că toţi s-au pus la patru ace? Uită-te şi tu, Păslaru a venit chiar cu umbreluţa». «Bine, bine, i-a răspuns mucalit Aurică, atunci o să vin şi eu măine cu şezlongul!»"
Â
PIŢIGOIULE! Cei doi artişti s-au cunoscut la sfărşitul anilor â60, fiind vecini in cartierul Drumul Taberei din Capitală. "Impărţeam acelaşi imobil cu Angela Similea, Cornel Patrichi, Benone Sinulescu, Geo Costiniu. Ce mai, puteai face o trupă din noi! Aurică era foarte gospodar, făcea singur cumpărături din piaţă. Ii plăcea să aleagă, să se tărguiască. Mă intălnesc intr-o zi cu el, il văd şi acum, avea o sacoşă din aia cu ochiuri mari, sănătoasă. «Ce faci, nu vii cu mine la piaţă?», imi zice. Nu pot chiar acum, i-am răspuns eu, am ceva treabă prin zonă. Tu ia-o inainte că vin şi eu şi te aştept in maşină, să te duc acasă. Zis şi făcut. Imi termin ce am de făcut, ajung in apropiere şi mă pun pe aşteptat. Trec 10 minute, trece juma de oră, nimic. Se ingroaşă gluma! mă găndesc eu. In plus, simţeam că nu mai am răbdare. Ia să văd ce se-ntămplă. Il caut prin piaţă şi, intr-un final, il zăresc in centrul unei mulţimi adunate ca la urs. Se proptise in faţa unei tarabe şi-l tot intreba pe vănzător: «Cu căt dai roşiile? Dar cartofii?», lucruri de genul ăsta. Hazul cel mare era insă altul: vănzătorul respectiv avea o voce subţirică, de scapete. La inceput, inainte să-l văd bine, am crezut că-i fată. Ei, şi-l tot chestionează aşa şi pe dincolo Aurel, să-l audă vorbind căt mai mult, şi la un moment dat nu se mai poate abţine şi-l intreabă: «Dar matale işi lipseşte ceva de te piţigăi aşa? Eşti ca un piţigoi». Inutil să vă mai spun că in piaţă s-a făcut un haz nebun...
Â
MOTANUL MEU E LINIŞTIT. Se ştie căt de multe vieţi omeneşti (iar printre ele şi căţiva artişti de renume) a luat cutremurul din 1977. "Imediat după această grozăvie, panica era in toi, motivul fiind acela că se anunţaseră căteva replici periculoase. De aceea, oamenii ale căror case sau blocuri nu fuseseră aşa de grav afectate se temeau acum să nu se dărăme imobilele peste ei. In disperare de cauză, unii au inceput să ia măsuri. In blocul nostru, o vecină şi-a făcut bagajele şi, intămplător, s-a intălnit la lift, cănd să coboare, cu Aurică. «Unde pleci?» a intrebat-o el. «La ţară, că m-a sunat noră-mea şi m-a anunţat că i se agită curcanul» (ştiut fiind faptul că animalele pot prevesti, prin comportamentul lor agitat, apropierea unei catastrofe). «Ei bine, a spus Aurică, eu cred că se agită degeaba curcanul vostru, pentru că motanul meu stă liniştit». Aşa era el, chiar dacă situaţia nu arăta prea roz, găsea căte un prilej să facă glume, să fie neconvenţional."
Â
MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC. "Intr-o zi", povesteşte Cornel Constantiniu, "ajunsesem in faţa uşii lui, voiam să vorbesc ceva cu el. Pănă să-mi deschidă uşa, am auzit nişte bubuituri şi nişte sudălmi de ne-inchipuit. Oare ce se intămplase? Mă pofteşte inăuntru şi constat surprins că-n mănă ţinea un incălţător lung de pantofi. N-apucă să mă salute bine şi incepe «Ah, motan nenorocit!». O apucă spre bucătărie. Eu, după el. Acolo, scena mi s-a infăţişat in toată splendoarea ei. Peste tot era imprăştiat orez. Motanul familiei era cocoţat pe canatul uşii şi scuipa ingrozitor. Evident că el era eroul acelei zile, dănd iama in cămară şi făcănd deranj. Aurică era foc de nervi, se străduia să ajungă pisica şi s-o altoiască. «Ce mai baţi măţa, i-am zis, mai bine apucă-te şi strănge mizeria», l-am sfătuit. «Nu mai străng deloc, că nu-i nici o grabă», a replicat. «Lasă că vine nevasta şi, cănd vede ce a făcut, il mai bate şi ea o dată.»"
Â
N-AVEA CORESPONDENŢĂ. De multe ori, pe platourile de filmare se iscau şi scăntei. "Se filma pentru un Revelion, sub ochiul atent al lui Tudor Vornicu. Aurel avea un duet cu Dida Drăgan. Fiecare trebuia să coboare, căntănd, pe căte o scară in spirală, şi să se intălnească la imbinarea acestora. Evident că stilul Didei Drăgan, destul de extravagant, cu măini pe sus şi cu o gestică exagerată, se potrivea ca nuca-n perete cu felul de a interpreta al lui Aurică, mai puţin expansiv. La un moment dat, numai ce o auzim pe Dida că zice :«Stop! Opriţi filmarea!» Intrigat, după ce se conformează cerinţei, regizorul intreabă ce s-a intămplat. «Nu mai pot continua, nu am nici un fel de corespondenţă cu Aurel», s-a plăns Dida. «Dar bine, dragă, l-am auzit indată pe «acuzat», vrei să-ţi trimit o corespondenţă tocmai de la Sovata?» Să mai menţionez oare hazul nebun care ne-a apucat pe toţi? "
Â
CE FACI, MĂ IMIŢI? Se ştia că Aurelian Andreescu era bălbăit. "La Teatrul Ion Vasilescu, unde Aurel a fost pentru o vreme solist, era şi un balerin, Marian Cherbereaţă ii zicea. Cei doi se asemănau intr-un punct: aveau acelaşi defect de vorbire. La un moment dat, Aurică ii dă o indicaţie: «SSSSS-sss-ări mai uşor» sau ceva de genul acesta, la care Marian răspunde: «B-Bbbb-bbine». «Ce faci, mă imiţi?», s-a stropşit el. Pănă să-i răspundă impricinatul, bălbăindu-se şi mai abitir din cauza emoţiei, i-am sărit noi in ajutor. L-am lămurit pe Aurică, intr-un final, de faptul că omul nu a vrut decăt să fie amabil şi... ii răspunsese", adaugă Cornel Constantiniu.
Â
Â
