Desculţă prin cântece de dor

Sala Palatului, la 1 octombrie 2009, dădea pe afară ca un cozonac în aşteptarea sărbătorii. Efervescenţa interioară pe care o bănuiai în spectatori prevestea apariţia pe scenă a unei artiste într-adevăr de zile mari.

Cesaria Evora aparent liniştită, stăpână pe sine, păşind cu tălpile goale, cu un mers uşor legănat, puţin obosit şi egal. O explozie de bucurie şi aplauze o face să zâmbească. Fotoreporterii, lipiţi de scenă, se întrec în a o imortaliza pe cea supranumită "Diva desculţă", pentru că adesea intră în scenă chiar aşa, desculţă. Chestie de marketing, îmi zice cineva sceptic. O fi, nu ştiu, dar o prinde bine.

CU TĂLPILE GOALE
Rămâne în picioare în mijlocul scenei, cântă astfel tot timpul, deşi are 68 de ani. În spatele ei, instrumentiştii, opt la număr. Se armonizează perfect cu ea, cântă la saxofon, la vioară, la tobe, la pian, dar şi la alte mici instrumente cu corzi al căror nume nu-l cunosc. Începe spectacolul. Prima melodie este "Vaquinha Mansa".
Luminile sunt liniştite, când calde pe fonduri de roşu, când albastre şi reci ca apele ce tivesc ţărmurile Insulelor Capului Verde, de pe coasta de vest a Africii, de unde vine Cesaria.

Te simţi purtat într-o arcă în care au fost luate perechi din toate felurile de tristeţi pământeşti, să nu moară lacrima omului îndrăgostit. Şi cântă cum numai ea ştie despre un fel de dor, dar aşa cum se defineşte el în limba creolă, în tradiţia poporului ei din Cabo Verde. Părul în şuviţe împletite subţiri, prins la spate, costumul negru, elegant, cu o dungă subţire de paiete, picioarele desculţe sunt lucruri care fac aristocraţia Cesariei.

De aici încolo, nu mai este vorba decât despre muzică. Şi pe nimeni nu mai interesează decât şuvoiul de cântec, panaceul inimilor săgetate de iubire, al sufletelor care au cunoscut dezămăgirea în dragoste, al singuraticilor care au plecat departe de locurile natale, al oamenilor care nu au nici o problemă, dar iubesc tărăgănarea aceasta de blues combinat cu ceva specific cântecului latino-american.

De acolo îşi trage seva muzica Cesariei. A înlănţuit cum numai ea a ştiut de bine piesele "Travessa de Peixeira", "Mar de Canal", "Cinturao Tem Mel", "Petit Pays", "Sakyo Dayo", "Nova Sintra", "Sodade", "Rogamar", "Terezinha", "Fala pa Fala" şi "Pic Nique Na Salamansa".

Şi n-am văzut niciodată un artist atât de sigur pe el, care să nu fie disperat să vadă reacţia publicului, să ţină neapărat să ridice oamenii în picioare sau să le simtă aplauzele. Pare că şi-a spus: "Fie ce-o fi, mie, muzica mea îmi place, e treaba voastră dacă vouă nu!". Cuminte, fără să danseze vreun pic, are asigurată fascinaţia publicului. Dar oamenilor le place şi încă foarte mult.

TABIET DE ARTISTĂ
Nu vorbeşte deloc între melodii, nu face legătura, nu ţine să precizeze nimic. La jumătatea spectacolului spune doar atât, că urmează o piesă instrumentală ca să poată fuma o ţigară. Lumea râde puţin, ea se aşază pe scăunel lânga masa rotundă, acoperită cu o faţă de masă neagră, îşi fumeză cu normalitate ţigara. Un tabiet iertat până şi de corifeii corectitudinii politice.

Apoi se ridică, prezintă formaţia. La finalul prezentării, spune: "Şi eu, Cesaria Evora". Lumea râde iarăşi scurt. Fado-urile, morne-le şi celelalte melodii se revarsă. "Sodade, Sodade", cântă ea, ca şi cum am spune noi, "Dorule, of, dorule"...

Ascultând-o pe Cesaria, te îndrăgosteşti de limba ei semănând cu portugheza, această limbă cu inflexiuni atât de dulci, parcă rurale, neşlefuite, care se topesc în gură la pronunţie ca untul de casă sub mămăliga aburind. O limbă cum numai româna mai este pentru mine, ca româncă. Cesaria cântă însă şi în portugheză pură, şi în spaniolă.

Deşi eram în sală şi puteam să nu pierd nici o secundă live de imagine a artistei, i-am ascultat multe melodii cu ochii închişi pentru că aşa le auzeam mai bine şi le trăiam aproape mistic. A fost un moment în care mi-a trecut prin minte gândul că tot spectacolul ei seamănă cu o rugăciune. După aproape două ore de muzică, finalul a semănat cu o pană de curent când tocmai te chinuiai să bagi aţa pe urechile unui ac.

Cesaria a revenit pe scenă şi a făcut un semn discret formaţiei, ceva de genul "doar două melodii şi gata". La bis, a lansat o mare îmbrăţişare cât pentru 4.000 şi ceva de spectatori prin nemuritorul "Besame Mucho", apoi a cântat o melodie veselă, "Sangue de Beirona", oamenii au dansat şi aplaudat pe ritmul însufleţit. Totul a fost firesc, de mare clasă. O voce dăruită de Dumnezeu cu naturaleţea nostalgică a paradisului pierdut. Se pare că îi place în România, acesta a fost al patrulea concert şi va mai veni. Ascultând-o pe Cesaria Evora, mi-am dat seama că în raiul provizoriu de pe pământ, se intră cu părul împletit codiţe, cu piciorele goale şi se păstrează tot mai mult cu ochii închişi.

Obrigado, Cesaria, obrigado!


"Nha Sentimento" la Paris
Iubitorii artistei se pot bucura de un nou album al preferatei lor, deoarece Cesaria Evora va lansa chiar azi, în ziua apariţiei Ediţiei noastre de Colecţie, albumul "Nha Sentimento". Lansarea va avea loc la Paris, loc de care pe Cesaria o leagă decorarea din februarie cu ordinul Legiunea de Onoare de către ministrul francez al Culturii, Christine Albanel.
Aşadar, alte sentimete cântate de Cesaria.