Când a venit la putere, Sarkozy a promis să fie un preşedinte angajat. Presa apreciază însă că el este mai mult decât un preşedinte-jucător, cum trebuie să fie şeful statului, potrivit Constituţiei celei de-a cincea republici în Franţa.
FRANŢA-ROMANIA: DOUA SECOLE DE PRIETENIE
Când a venit la putere, Sarkozy a promis să fie un preşedinte angajat.
Presa apreciază însă că el este mai mult decât un preşedinte-jucător,
cum trebuie să fie şeful statului, potrivit Constituţiei celei de-a
cincea republici în Franţa.
În vârstă de 52 de ani, Nicolas Sarkozy, de formaţie jurist, s-a lansat
în politică la Neuilly-sur-Seine, prospera suburbie de la porţile de
vest ale Parisului, unde a fost ales consilier municipal începând cu
1978, şi a ocupat funcţia de primar între 1983 şi 2002. Deţine din 2002
funcţia de preşedinte al Consiliului general din Hauts de Seine, la
vest de Paris, cel mai prosper departament al Franţei. A fost ministru
al Bugetului în Guvernul Balladur, între 1993 şi 1995, dar sprijinul
pentru acesta împotriva lui Jacques Chirac la prezidenţialele din 1995
a declanşat ruptura dintre el şi fostul său mentor în politică.
ENERVARILE LUI CHIRAC. Jacques Chirac l-a rechemat în guvern
după realegerea sa în 2002, când Nicolas Sarlozy devine ministru de
Interne în Guvernul Raffarin, după care în 2004 este numit ministru al
Economiei şi Finanţelor. În 2004 devine preşedinte al Uniunii pentru o
Mişcare Populară (UMP), partid de centru-dreapta, ceea ce stârneşte
iritarea lui Jacques Chirac, care îl pune să aleagă între această
funcţie şi cea de ministru, iar Nicolas Sarkozy părăseşte Executivul.
Doar pentru câteva luni, pentru că după respingerea Constituţiei
europene în referendumul din 30 mai 2005 este rechemat, reluându-şi
funcţia de ministru de Interne, de data aceasta în Guvernul condus de
Domnique de Villepin. La 14 ianuarie 2007 este ales de către militanţii
UMP candidat pentru alegerile prezidenţiale.
AMBIŢII PREZIDENŢIALE. Candidatura sa la Preşedinţie nu a fost
iniţial agreată de Jacques Chirac, care a întreţinut iniţial
incertitudinea anunţându-şi finalmente retragerea înainte de începerea
campaniei şi sprijinul, discret, pentru Nicolas Sarkozy. Chiar dacă n-a
fost pe placul lui Chirac, candidatul Sarkozy a fost ales preşedinte al
Republicii la 6 mai 2007. De atunci, Franţa a intrat în "epoca
schimbărilor Sarkozy”. Pentru că Nicolas şi-a propus să fie un
"hiperpreşedinte”, un partizan al "curajului”. De la alegerea sa,
Nicolas Sarkozy şi-a ocupat fiecare zi din agendă cu o iniţiativă, un
anunţ, o deplasare-surpriză, fiind prezent în presă până la saturaţie.
"Am fost ales pentru a aduce soluţii problemelor pe care le are
Franţa", le răspunde Sarkozy celor care îl critică pentru omniprezenţa
şi "agitaţia" sa. În domeniul economiei, Nicolas Sarkozy doreşte
flexibilizarea săptămânii de lucru de 35 de ore, prin scutirea de
impozite a veniturilor din orele suplimentare şi plafonarea
fiscalităţii individuale la un maximum de 50%. În domeniul energiei se
dovedeşte un partizan al nuclearului, iar în politică externă este un
adept al limitelor extinderii Uniunii Europene şi mai ales se opune
aderării Turciei.
PAREREA ANALIŞTILOR. În puţinele zile în care palatul
prezidenţial Elysee nu are nici un anunţ de făcut, atenţia presei este
monopolizată de viaţa privată tumultuoasă a acestui preşedinte în
vârstă de 52 de ani, comentează AFP, preluată de Newsin. Francezii par
divizaţi în ceea ce priveşte expunerea vieţii private a preşedintelui.
Unele instituţii de presă denunţă grandomania acestui preşedinte, fiu
de imigrant, fascinat de succes şi prieten cu marii patroni. Dar
politica sa energică de reforme beneficiază de susţinerea populaţiei.
Pentru 56% dintre francezi, primele şapte luni ale mandatului lui
Sarkozy au mers în direcţia cea bună.
REFORMELE PROMISE. Sarkozy a făcut deja sau au început o serie
de reforme: fiscală (un "pachet" de 13 miliarde), a regimurilor
speciale ale pensiilor - în pofida unei greve de nouă zile în
transporturi, a instituţiilor şi administraţiei publice.
El a luat pe nepregătite o stângă socialistă marcată de diviziuni după
înfrângerea Segolenei Royal şi sindicatele, adesea depăşite de avalanşa
de măsuri lansate. El a debusolat şi mai mult opoziţia atrăgând în
echipa sa personalităţi de stânga, precum fostul "French doctor"
Bernard Kouchner de la diplomaţie, de centru şi din rândul
minorităţilor.
REMARCABIL. Sarkozy şi-a ţinut promisiunea de a readuce Franţa
în Europa după respingerea Constituţiei europene prin referendum de
către francezi şi a operat o apropiere vizibilă de Statele Unite.
Prezenţa lui Sarkozy pe scena internaţională va deveni şi mai marcantă
în a doua jumătate a anului 2008, când Franţa va prelua preşedinţia UE.
ECONOMIA SCARŢAIE. Dar populaţia aşteaptă în primul rând de la
Sarkozy, care a promis că în 2008 va lua măsuri de favorizare a
creşterii economice, să se ocupe de problema puterii de cumpărare. Nu
este clar dacă va reuşi să o facă, în condiţiile în care prezent
creşterea economică nu depăşeşte 2%, iar norii se acumulează asupra
economiei mondiale - inflaţii, crize bancare, criză de materii prime.
"Marja sa de manevră este redusă", remarcă politologul Dominique Moisi.
"Există în prezent umbra unei îndoieli asupra capacităţii sale de a-şi
transforma stilul direct într-un mod de a guverna eficient", mai spune
acesta.
HOPUL DIN LUNA MARTIE. Un alt prag care îl aşteaptă pe Sarkozy
este scrutinul local din martie, care "va constitui un referendum",
apreciază politologul. "Vom vedea atunci dacă există deja reacţii
negative". Cu atât mai mult cu reformele care vor urma - spitale,
pensii, piaţa muncii - se anunţă mai delicate de pus în aplicare decât
cele deja făcute. Sarkozy respinge însă criticile şi îndoielile şi
intenţionează să îşi menţină ritmul. El şi-a avertizat miniştrii că
2008 va fi un an "epuizant". "Francezii nu îmi vor purta pică pentru că
am încercat, iar dacă nu merge, voi încerca altceva", dă el asigurări.
O COMBINAŢIE APARTE. Nicolas Sarkozy este fiul unui nobil ungar, Pal
Sarkozy de Nagy Bocşa, refugiat în 1944 de Armata Roşie, şi nepot după
mamă al unui evreu sefard din Salonic, Benedict Mallah, convertit la
catolicism în 1917. Are trei fii, doi din prima căsătorie şi un al
treilea cu ultima dintre soţii, Cecilia Sarkozy.
INIMA ZBURDALNICA. Relaţia cu ultima soţie, Cecilia, sa a fost
una extrem de fluctuantă. Cuplul s-a separat în 2005, povestea lor
ţinând prima pagină a ziarelor timp de mai multe luni, până când
Cecilia şi Nicolas s-au împăcat, dar iată că nu pentru mult timp. În
octombrie 2007, Sarkozy a divorţat de cea de a doua sa soţie, după 11
ani de căsnicie. Cecilia se pare că se va căsători în curând cu omul de
afaceri Richard Attias, pentru care a divorţat de Sarkozy în 2005.
Pentru a nu fi mai prejos, Nicolas Sarkozy s-a afişat deja la două luni
după divorţ la Disneyland, alături de Carla Bruni, şi ea fost top model
ca şi Cecilia, cu reputaţia de devoratoare de bărbaţi.
ALUNECARI DE NEUITAT. În 2005, în timpul revoltelor din
suburbiile defavorizate, pe vremea când era ministru de Interne,
Nicolas Sarkozy i-a calificat pe cei se au provocat incidente drept
"scursuri", ceea ce i-a atras numeroase antipatii în mediile
imigranţilor, în special a celor proveniţi din nordul Africii.
Propunerile sale din campanie privind o imigraţie mult mai strict
controlată, precum şi întărirea măsurilor de ordine publică şi
pedepsirea mai aspră a recidiviştilor s-au bucurat de un mare succes.
Carla. Femeia plictisită de monogamie
Dar cine este actuala cucerire a şefului statului francez? Carla Bruni
este un fost manechin de succes al anilor 90, care s-a transformat
ulterior în cântăreaţă şi ale cărei cuceriri sentimentale au făcut
deseori deliciile presei tabloide, comentează AFP. Are 40 de ani şi
până acum i s-au atribuit relaţii cu vedete mondiale precum Mick Jagger
sau Eric Clapton, actorul francez Vincent Perez sau avocatul Arno
Klarsfeld, un apropiat al lui Nicolas Sarkozy, de altfel. "Sunt o
linguşitoare, o pisică, o italiancă”, explica Bruni în februarie 2007
într-un interviu acordat revistei Madame Figaro, mărturisind:”Monogamia
mă plictiseşte de moarte”. Pentru a adăuga, într-un alt interviu, că-i
plac "bărbaţii puterii”.
DE ORIGINE ITALIANA. Bruni are şi ea un copil, în vârstă
de şase ani, rezultat în urma relaţiei dintre aceasta şi profesorul de
filozofie Raphael Enthoven, el însuşi fiul editorului Jean-Paul
Enthoven, cu care iubita preşedintelui francez avusese anterior o
relaţie. Fiica unui bogat industriaş italian, care a fost şi
compozitor, Carla Bruni Tedeschi s-a născut la Torino, la 23 decembrie
1967. Simţindu-se ameninţată de Brigăzile Roşii, familia ei s-a mutat
în Franţa în anii '70. Actriţa şi regizoarea Valeria Bruni Tedeschi
este sora Carlei. Ele mai au un frate numit Virginio, dispărut în 2006.
MANECHIN DE SUCCES. În anii '90, silueta ei longilină, ochii
albaştri şi faţa de o frumuseţe rece şi perfectă seduceau marii
creatori de modă. Era epoca în care manechinele deveneau staruri, iar
Carla Bruni a fost o asemenea vedetă alături de Claudia Schiffer sau
Naomi Campbell. În 2001, Carla Bruni debutează în muzică scriind texte
pentru cântăreţul francez Julien Clerc pentru albumul "Si j'étais
elle". Apărut la sfârşitul anului 2002, primul ei album, intitulat
"Quelqu'un m'a dit", a avut imediat un succes considerabil la public şi
la critică, vânzându-se în 1,2 milioane de exemplare în Franţa şi
800.000 în străinătate. Al doilea album, "No promises", apărut la
începutul anului 2007 şi care conţine melodii pe versuri ale unor poeţi
anglosaxoni, nu a avut acelaşi succes.
DE STANGA. Într-un interviu acordat cotidianului britanic The
Sunday Herald, ea afirmase că o preferă pe Segolène Royal, rivala
socialistă a lui Sarkozy la Preşedinţie. "Şi părinţii mei au votat
întotdeauna stânga. Este o tradiţie. Nu voi vota niciodată dreapta",
spusese ea. Mai recent, Carla Bruni a semnat o petiţie împotriva
folosirii testelor ADN, măsură prevăzută de Guvernul de dreapta aflat
la putere împotriva imigraţiei clandestine. "Am fost indignată. Detest
această <> pe care o implică imigraţia selectivă (...) Ce s-ar fi
întâmplat cu mine dacă părinţilor mei li s-ar fi impus teste ADN?",
declarase ea revistei Elle.
FEMEIA BIONICA. În 2004, într-un roman intitulat "Rien de grave"
(Nimic grav), fosta soţie a lui Raphael Enthoven, Justine Levy - fiica
filozofului Bernard-Henry Levy - face un portret plin de venin unui
personaj numit Paula, despre care se poate presupune că a fost inspirat
de Bruni: o femeie "frumoasă şi bionică, cu privire de ucigaşă" şi
"faţă imobilă, ca sculptată în ceară". Potrivit declaraţiilor dădacei
din copilărie a Carlei, mama ei, Marisa, care a fost pianistă, visa
pentru copiii ei căsătorii prestigioase. "Când familia locuia la
reşedinţa din Cap Nègre, pe Coasta de Azur, spera ca fiii ei să se
apropie de copiii Grimaldi, Caroline, Stéphanie şi Albert de Monaco",
potrivit sursei citate.
CAM ABRUPTA. Carla Bruni este poate puţin cam directă,
pentru noul său statut. Fie şi cel de "prietenă” a lui Nicolas Sarkozy.
Într-un interviu acordat recent presei franceze şi preluat de Daily
Mail, fostul top model de origine italiană are cuvinte grele de spus la
adresa francezilor. Ea-i vede nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe
"nişte nemercnici” şi nişte "pesimişti”, iar Parisul este murdar şi
poluat. Cu toate acestea, Carla, ce trăieşte încă de la cinci ani în
Oraşul Luminilor şi încă nu are paşaport francez, recunoaşte că a găsit
şi ceva pe gustul ei în Franţa: pe Nicolas Sarkozy. Sarkozy, deşi este
mic de statură, crede vedeta, are o personalitate puternică, la fel ca
Napoleon Bonaparte. Carla Bruni nu se simte deloc franţuzoaică şi nici
nu îşi doreşte să fie considerată aşa. "Îmi place că sunt italiancă.
Îmi plac temperamentul italian şi mâncarea italiană. Francezii sunt
mereu sumbri, cine ştie din ce motiv, în timp ce italienii sunt bine
dispuşi”, spune ea.
Franţa – România: Două secole de prietenie
- De la micul Paris, la marile ambiţii
- Nicolae Titulescu: De ce iubim Franţa
- Vine Sarko, îl trimitem pe Băse
- Preşedinţii-jucători