Cântec fără pereche

La 30 octombrie se împlinesc 16 ani de la moartea tragică a Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici. În această zi vom reaprinde din nou candela memoriei pentru cele două lacrimi gemene, care picură necontenit în sufletul neamului nostru.

La 30 octombrie se împlinesc 16 ani de la moartea tragică a Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici. În această zi vom reaprinde din nou candela memoriei pentru cele două lacrimi gemene, care picură necontenit în sufletul neamului nostru.

Două sacre lumini au aureolat fruntea celor doi mari artişti: harul dumnezeiesc cu care i-a înzestrat natura şi iubirea profundă, până la sacrificiu, către pământul pe care i-a născut", afirma Grigore Vieru, cel care a lansat acest minunat duet la seara sa de creaţie din 1981.

DOINELE NU SE IARTĂ. Pe Doina am cunoscut-o în 1975, la Universitate. Ea îşi făcea studiile la Filologie, eu – la Ziaristică. Ea conducea ansamblul de dansuri al facultăţii, iar autorul acestor rânduri – taraful, mai acompaniind la acordeon piesele coregrafice. Am fost împreună o lună şi jumătate într-un turneu prin satele republicii, unde concertam în faţa colegilor noştri aflaţi la muncile agricole. La Casa de Cultură a Universităţii l-am întâlnit pentru prima dată pe Ion. Era pe atunci saxofonist în Formaţia Contemporanul a lui Mihai Dolgan şi conducea Ansamblul de estradă "Plai" al Universităţii. L-am văzut o dată cu un impunător teanc de bancnote în mână, zicând ca pentru sine: "Credeţi că-s banii mei? Cu ei trebuie să plătesc înregistrările mele!". Am înţeles că şi pe atunci, ca şi acum, instrumentiştii şi regizorii trebuiau plătiţi din propriul buzunar – al interpretului şi al compozitorului. Doina şi Ion însă au avut toată viaţa de plătit pentru cântecele lor. Şi nu numai cu bani, ci chiar cu viaţa... Pentru că, precum zicea Grigore Vieru, "Doina a fost doină în deplinul înţeles al cuvântului. Şi tot ce e doină nu se iartă prin părţile noastre...".

TREI PRIETENI. Morţii, se zice, nu au altă viaţă decât aceea pe care le-o dau cei vii. Doina şi Ion însă n-au murit – ei sunt cu noi şi cântă în continuare. Pur şi simplu au trecut în Fiinţă, vorba regretatului poet Ioan Alexandru. Cântecele lor sacre – "Eminescu", "Putna", "Reaprindeţi candela", "Tricolorul", "Răsai!", "Sărut, femeie, mâna ta", "Cu numele tău", "Bucuraţi-vă" ş.a., scrise în majoritatea lor pe versurile lui Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi, au ajutat sute de mii de români basarabeni să se regăsească în fiinţa naţională. Însăşi înmormântarea lor a fost pentru mulţi dintre aceştia o a doua înviere, o Mare Adunare Naţională, la care s-au adunat peste o jumătate de milion de cetăţeni. Dar, vorba cântecului: "Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte,/ Ce am iubit, ce n-am iubit, ca-ntr-o poveste/ Simplă de tot, scurtă de tot, viaţa ne este". Cu adevărat, scurtă le-a fost viaţa, dar şi mai scurtă ne este memoria, veche meteahnă a pământenilor şi îndeosebi a basarabenilor, care am uitat de ceea ce ne cânta Ion: "Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,/ Bucuraţi-vă de-un nume, ce vi-e dat ca să-l purtaţi".

DOINA ŞI ION AU AVUT MULŢI PRIETENI. Moartea lor, care a zguduit întreaga suflare românească, a trezit inspiraţia multora dintre aceştia. Acum, după un deceniu de la accidentul fatal, am încercat să aflu câţi au mai rămas. Nu m-am mirat că din cei mulţi a fost să fie numai unul la Chişinău – poetul Grigore Vieru. Celălalt e Adrian Păunescu. Câte un prieten pe fiecare mal al Prutului, adică... Drumul spre Chişinău, care a fost şi cel al neîntoarcerii, a pornit de la casa lui Adrian Păunescu. Iată un fragment dintr-un jurnal al morţii semnat de feciorul poetului, Andrei A. Păunescu: "29 octombrie 1992. De la tipografie, unde pregăteam pentru tipar ziarul Vremea nr. 56, îi telefonez Doinei Aldea-Teodorovici, să o rog ca, împreună cu soţul său, Ion, să amânăm cu câteva ore întâlnirea pe care ne-o programasem. Dar Ion Aldea-Teodorovici plecase deja spre locuinţa noastră. Plec acasă. Îl găsesc chiar la mine în cameră cu asociatul său, Vasile Cudalb. Discutăm despre cele 100 de tone de hârtie de ziar pe care dumnealor le vor aduce la Bucureşti luni, prilej cu care vom începe colaborarea.

... Cum formalităţile nu se pot face decât de luni încolo, Ion şi asociatul său au ideea nefericită să plece la Chişinău. E deja ora 23:00 şi cei doi nu acceptă invitaţia pe care le-o fac de a rămâne în Bucureşti, măcar până mâine dimineaţă. Mai mult chiar, mă roagă să le schimb nişte bani, pentru că nu au suficienţi pentru benzină. Benzina pentru ultimul drum".

"30 OCTOMBRIE. Dimineaţa, Carmen Păunescu mă scoală să-mi spună că soţii Teodorovici au avut azi-noapte un groaznic accident, că Ion a murit pe loc şi că Doina a fost adusă la Urgenţă în Bucureşti. Tata e la Senat, unde preşedintele Iliescu depune azi jurământul. Nu ştim cum să-i spunem. Plecăm imediat la Spitalul de Urgenţă, neştiind dacă e adevărat că a murit şi Doina. Despre Ion e cert că e mort"...

ADEVĂRUL DESPRE ACCIDENT. La 14 noiembrie, Ion urma să plece în America, la inaugurarea celui mai vestit "Folk-Club" din New York, iar la 15 noiembrie, Doina ar fi împlinit 34 de ani, aflăm din ziarul Zig-Zag din acel an, în care Jean Georgescu încearcă să descopere adevărul despre moartea soţilor Teodorovici: "Vasili Cudalb, ca patron al companiei Evani, s-a impus brutal în faţa şoferului Alexandr şi s-a aşezat la volan. În dreapta lui stătea Alexandr, în spatele lui Alexandr era Doina, iar în stânga ei, Ion. Vasili conducea de obicei cu viteze incredibile. Expertiza tehnică a demonstrat că maşina avea peste 140 km la oră. La intrarea în comuna Coşereni, drumul face o buclă, dar Vasili, într-o stare avansată de ebrietate, nu a sesizat la timp pericolul. Maşina s-a oprit brusc şi a intrat cu spatele într-un copac. În timpul rotirii, şoferul Alexandr, care aţipise, s-a trezit brusc şi a întrebat: «Fumăm?». Înainte ca acesta să adoarmă şi-a amintit că soţii Aldea discutau despre copilul lor. Vasili a fost adus la spital în comă de gradul I şi, din cauza şocului, a uitat ce s-a întâmplat. Sâmbătă după-amiază şi-a amintit totuşi că era în maşină cu soţii Teodorovici şi a întrebat de soarta lor. Deşi i s-a spus că aceştia au murit, Vasili repeta întruna: «Eu pot să mor, ei trebuie să trăiască»... Accidentul impune un proces, iar pentru cei care cunosc adevărul rămâne greaua problemă pe cine să aşeze la volan. Pe şoferul Alexandr, care nu băuse şi care avea tot dreptul să conducă maşina, sau pe preşedintele companiei Evani, Vasili Cudalb, care avea un grad mare de alcoolemie în sânge şi, se pare, nici nu avea permis. Urmele accidentului şi traumele suferite de cei doi demonstrează însă adevărul. Prietenii sunt dispuşi să plătească oricât ca să-i scape pe cei doi de orice pedeapsă". Aşadar, presa din Bucureşti a spus adevărul, la Chişinău însă nu s-a găsit nici un ziarist să facă o investigaţie pentru a vărsa o lumină asupra acestui groaznic accident. De ce oare?

DOLIU NAŢIONAL. De altfel, celălalt mal de Prut a fost mai generos, înveşnicind memoria celor doi înaintea Chişinăului. Mai întâi a fost înălţată o cruce la locul accidentului, la Urziceni, apoi – un monument la Piteşti, realizat de Elena Nistor şi care simbolizează două cruci şi o chitară spartă. Tot la Piteşti, o stradă le poartă numele. La Chişinău, la intrare în parcul din Valea Morilor, a fost înălţat un monument cu sprijinul mecenatului Anatol Josan, autorul sculpturii fiind Iurie Canaşin. Numele lor îl poartă o stradă de la Buiucani, pe care se află casa în care au locuit. În fiecare an, la 3 noiembrie, pretura sectorului Buiucani organizează sărbătoarea străzii. Cu numele lor a mai fost botezată o stradă în oraşul Orhei. Mai există (sau a fost?) Festivalul-concurs "Maluri de Prut", care şi-a pierdut sensul o dată cu marginalizarea familiei răposaţilor – a feciorului lor, Cristi, şi a părinţilor Doinei – Eugenia şi Gheorghe Marin. Festivalul, zice doamna Marin, a fost anulat. În locul lui va fi lansat – de Grigore Vieru şi Cristofor Teodorovici – Festivalul-concurs internaţional "In memoriam Doina şi Ion Aldea-Teodorovici", care se va desfăşura în fiecare an la 7 aprilie, de ziua de naştere a lui Ion.

Ziua înmormântării Doinei şi lui Ion s-a transformat într-o zi de doliu naţional. "La mitingul de doliu din faţa statuii lui Ştefan cel Mare, scria ziarul Monitorul, de la 4 noiembrie 1992, au fost prezenţi peste 200.000 de oameni. La 13:20, cortegiul funebru a pornit, străbătând un culoar viu spre Cimitirul armenesc, traseul urmând Bulevardul Ştefan cel Mare şi Strada Armeană. Pe străzile Chişinăului, alte câteva sute de mii îşi iau rămas bun de la soţii Aldea-Teodorovici, asemenea mulţime nemaifiind adunată de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova. Oamenii s-au căţărat în copaci, pe mijloacele de transport staţionate, încercând să-i privească pentru utlima dată pe cei pe care i-au admirat."

I-AU SECAT LACRIMILE. Astăzi, Cristi Aldea-Teodorovici, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, zice că va continua ceea ce n-au dovedit nici tata şi nici mama. Eugenia Marin ne spunea mai deunăzi că acum o lună, trecând pe lângă cimitir, Cristi a oftat din greu. "Plângi?", l-a întrebat bunica. "Nu. Pentru că toate lacrimile mele s-au terminat o dată cu plecarea lor. Eu nu mai am lacrimi." Şi mi-am amintit de ceea ce spunea Doina despre cântecele sale şi ale lui Ion: "În cântecele sacre, totul trebuie să fie concentrat doar la cuvânt şi expresia ochilor. Chiar în rândul 25 trebuie să se vadă lacrima din sufletul celui din scenă". Cu adevărat, Ion şi Doina au fost două lacrimi gemene. Sau, cum avea să spună poetul Ion Hadârcă, "o pereche frumoasă şi un cântec fără pereche".


                                     Doina şi Ion, o pereche îndrăgostită de cântec şi de vers frumos, doi artişti care
                                    şi-au trăit destinul până la capăt în iubirea de ţară şi de limba română