Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă de la debut s-a afirmat ca un scriitor scandalos, care publica poeme la limita pornografiei.
Încă de la debut s-a afirmat ca un scriitor scandalos, care publica poeme la limita pornografiei.
Bardul enigmatic, poetul, romancierul şi seducătorul cu
vorbire lentă şi maniere parcă nepotrivite cu lumea în care s-a născut este
prezentat de Mihăieş drept “un ins contradictoriu, un rebel conformist, care
stinge întregul patos al fiinţei în chiştocul unei ţigări. Un personaj
sofisticat, aşa cum ni-l înfăţişează o fotografie de maturitate – îmbrăcat într-un
splendid costum Armani, într-o poză de studiată nonşalanţă, cu ochii ascunşi îndărătul
unei perechi de ochelari fancy, dar muşcînd zdravăn dintr-o banană. Un ascet cu
gura plină. Încă de la debut, s-a bucurat de faima unui scriitor de forţă. A
unui scandalos scriitor, care publica poeme la limita pornografiei, sfidînd în
interviurile de la televiziune liniştita, cumpătata, conservatoarea societate
din Montrealul natal. Prima aventură americană, la mijlocul anilor ’60, nici
n-a adus succesul, nici n-a adăugat vreo dimensiune nouă unei creaţii oricum
incapabile să absoarbă modele şi stiluri. Deşi a gravitat destulă vreme în
lumea producătoare de glorii instantanee, avîndu-le ca epicentru pe surorile
Mimi şi Joan Baez, iar la extremităţi pe Richard Farina şi Bob Dylan, nimic nu
l-a putut scoate din poziţia de marginal. Nici măcar devoţiunea unor vedete de
calibrul lui Joni Mitchell şi Judy Collins.
PROFUNZIME.
Premise clare pentru a-l adăuga, aşadar, listei fără sfîrşit a cîntăreţilor “pop”
care n-au reuşit, după un prim succes, să se reinventeze. Problema e că Leonard
Cohen n-avea nimic de reinventat. Între primul disc, din 1967, “The Songs of
Leonard Cohen”, şi cel recent, “Dear Heather”, 2004, nu există diferenţe esenţiale.
O aceeaşi hipnotică monotonie, o aceeaşi lentoare a frazei muzicale, o aceeaşi
profunzime – atemporală, aspaţială – austeră, patetică, uşor cabrată, suspendată
între solemnitate şi derizoriu, a textului. Există ceva profund literar în cîntecele
sale, o muzicalitate de tip “cuvînt scris” şi un abandon nedorit, necăutat, în
patul procustian al melodiei.
FORŢĂ. “Infinita
rotire în cercuri, alunecarea somnambulică de la o silabă la alta e tot ce-a rămas
din cîndva orgolioasa încercare de a păşi pe ape. Cuvîntul rămîne vehiculul de
primă instanţă şi forţă al compoziţiilor. Melodia e doar ataşul parcă întîmplător
şi infinit de fragil, atît de precar încît se poate destrăma în orice clipă.
Penumbra – adică ideea – e singurul lucru consistent în acest univers al
sunetului şi imaginii poetice. Restul e subsumat nevoii de a comunica – de a împărtăşi.
De a se livra – cu impudoare, cu violenţă, cu disperare.”
Citește pe Antena3.ro
