Ziua bună, munţilor!

La 27 octom­brie 1924, în To­pârcea-Sibiu, venea pe lume Lu­cre­ţia Ar­caş. A crescut le­gă­­­nată de gla­sul du­ios al ma­mei. ­”Un­de m-am năs­­­­­­­­­­cut eu nu erau radiouri. Nu cântam pe-acasă. Mama, Ana, tare du­ios cânta. Tatei, Ion Arcaş, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era re­voluţia bol­şe­vică, au avut loc câteva ciocniri, iar tata a că­zut prizonier la ruşi şi a lipsit de acasă vreo 10 ani..."

La 27 octom­brie 1924, în To­pârcea-Sibiu, venea pe lume Lu­cre­ţia Ar­caş.

A crescut le­gă­­­nată de gla­sul du­ios al ma­mei. ­”Un­de m-am năs­­­­­­­­­­cut eu nu erau radiouri. Nu cântam pe-acasă. Mama, Ana, tare du­ios cânta. Tatei, Ion Arcaş, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era re­voluţia bol­şe­vică, au avut loc câteva ciocniri, iar tata a că­zut prizonier la ruşi şi a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reu­şit să se îmbarce clandestin spre America pe un vas care pleca din Odessa, cu ajutorul ruşilor. Dar vasul s-a izbit de un gheţar şi s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulţi pri­zo­nieri erau lichidaţi în pe­­rioa­­da aceea. Erau luaţi di­mi­nea­­ţa ca şi când i-ar pofti la ceai şi erau omorâţi şi în­gro­paţi în gropi comune... A reu­şit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford.

Când s-a întors, a venit pe la Budapesta, de unde a cum­pă­­rat din banii strânşi o ma­şină de treierat. În această pe­­rioadă eu nu eram pe lume. Erau născuţi doar fratele meu mai mare Ioan şi sora mea, Ma­­rioa­ra, care a murit acum câ­ţiva ani.” Familia Arcaş tră­ia din agricultură. “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot fe­lul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… sa­tul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”

LA BUCUREŞTI. A venit şi momentul despărţirii de sat. “Sora mea mai mare era aici, la Bucureşti, căsăto­ri­tă cu Şudi, Ion Stănescu.  Apoi am venit şi eu la Liceul Do­m­niţa Bălaşa ­Brânco­vea­nu. Îmi plăcea foarte mult mu­zica. La 19 ani l-am cu­noscut pe soţul meu prin interme­diul unor aviatori, prieteni cu sora mea. El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era pe­ri­oada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram ti­neri, dar ne oprea lumea pe stra­dă şi ne spunea: «Să faceţi co­pii, că frumoşi v-a lăsat Dum­­nezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Ro­­mână. Era locotenent ­atunci. A fost avansat la gradul de ge­neral… El se în­drăgostise de mine, eu de el. A fost un bă­iat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile me­le. Vreo 35 de ani de turnee.”

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

ÎNCEPUTURILE. “Prin 1953 locuiam cu soţul în apropiere de Podul Izvor, când am văzut un afiş: «Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor va avea loc...». Şi i-am zis soţului meu: «Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!». Dar trebuia să duc o hârtie de la căminul cultural unde am ac­tivat. În cartier era un că­min cultural: «Ion Creangă». Acolo era un băieţel de clasa a VIII-a, la pian. Şi... ce să cânt? Am in­terpretat «De ce nu-mi vii de Eminescu»: «Vezi, rândunelele se duc...» şi mi-a dat o hârtie de co­laborare… Apoi, la concurs, am cântat două strofe dintr-o doină. Pentru că mai mult nu ştiam. Şi mi-au dat menţiune pe ţară pentru cele două strofe. Aveam 29-30 de ani. O aveam pe Rodica. Şi, la un moment dat, în sală era sculp­torul Spiridon ­Geor­ges­cu, autorul Leului din Co­tro­ceni. A venit şi mi-a zis: «Doam­­­nă, nu doriţi să deveniţi model pentru o statuie?». Iar eu, din cu­ri­ozi­tate când am au­zit: mo­del, sta­tuie, sculptor, mă gân­deam: «Cum or lu­cra ăştia?» şi am luat-o pe Ro­dica de mână şi m-am dus. El lucra împreună cu soţia şi a trebuit să stau nemişcată şase ore pe zi, timp de şase săp­tă­mâni. N-am vrut să-i stric luc­rarea, pentru că munca era ti­tanică. Deschidea o expoziţie, fiindcă îm­plinea 70 de ani. La un mo­ment dat ne-am trezit cu zeci de pictori şi de sculptori ca să po­zez şi pentru ei. Dar am re­fuzat. Fondul Plastic mi-a dat o sumă frumuşică de bani. De acolo, nu ştiu prin ­in­ter­mediul cui am ajuns la corul marelui dirijor ­Gheorghe Danga. Am învăţat încă două strofe din doină şi, cu or­ches­tra semisimfonică a lui Gheorghe Danga, cântam cu cei de la cor: «Uite bade-n ochii mei», aşa se numea doina. Tremura inima-n mine de emoţie. Mi-au comandat un costum, splendid, de creaţie. Era cam do­bro­gean acel costum.”

DEBUT. “Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Şte­­fănescu Goangă, Maria Tă­nase, Aida Mo­ga, Lavinia Slă­vea­nu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, men­ţiu­ne pe ţară… Într-o zi, bietul Gus­ti a zis: «Ştii ce? Mâine să te pre­zinţi la gară, să pleci la Va­lea Călugă­rească. Vei ­merge cu Ioana Radu şi cu Ion Lui­­can». Am ajuns la Valea Călugărească. În orchestră era numai o vioară. Nepotul lui Grioraş Dinicu, un băiat vârstnic, grăsuţ, care ne-a acom­paniat. Ne-am dus, am cân­tat, dar… a fugit impresarul, Petrovici, cu banii şi am rămas şi fără bani de tren, să ne întoarcem de la Valea Călugărească. Am aflat după câteva zile că e arestat.

Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezi­tări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Re­vistă.

“Când am venit în Bucureşti eram îndrăgostită de o altă muzică. La noi erau lăutari care cântau foarte frumos, dar mi-au rămas în minte doi fraţi de la noi din sat, care au murit pe front în cel de-al doilea război mondial, care cântau foarte ­frumos… Venind la Bucureşti, ascultând radio, numai muzică italiană cântam. Mă fascina”

Lucreţia Ciobanu

“La un moment dat, Ely Roman a scris o piesă pentru mine. O piesă foarte grea: «Zboară, cântă, ciocârlie!». Eu am început să cânt. Şi mi-au spus: «Vrem să vedem ce succes ai la public». Dar piesa a fost dată în ultimă instanţă Dorinei Drăghici, dar, fiind foarte grea, Dorina a dat orchestra peste cap, şi piesa a fost scoasă. În sfârşit, aşa s-a întâmplat cu intrarea la Estradă”

Lucreţia Ciobanu

Maria Tănase

“Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă? «Dumneata ce cânţi, dom­nişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă, fiindcă sunteţi dumnea­voastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece popu­lare. Asta o aflasem de la cei mulţi de la Capşa. Eu am cântat romanţe. Dar pa­tronul a spus: «Ea cântă şi pleacă, iar eu tare mult aş vrea ca dumneata să apari, la final, cu o piesă». Într-o seară, soţul Mariei era în lojă cu un domn, bătrânel, şi au stat până la final, au ascultat romanţele, iar la un moment dat mi-au spus: «Domnişoară, sunteţi invitata doamnei Maria Tănase la Cazino, la restaurant. Să vii în fiecare seară!». Iar eu am răspuns: «Da, am să vin, dar vreau să-mi plătesc singură masa, pentru că şi eu sunt plătită aici»“, îşi aminteşte Lucreţia Ciobanu.

“Nu exista canţonetă pe care să n-o ştiu. De la cele clasice până la cele pe care le cântă gondolierii. Aveam cântăreţi preferaţi, precum Milva. Eu am colaborat foarte mult cu Giani Spinelli şi Aldo Sollini. Giani era un fost ofiţer rămas la noi din război, cu ordonanţă cu tot. Şi noi făceam turnee foarte multe, de divertisment, cu Maria Tănase, cu Ioana Radu, splendid. Când cânta unul dintre italieni «Italia mia», plângea Ioana Radu la cabină”

Lucreţia Ciobanu

Rivalitate

“A pus ochii Maria pe mine la îndemnul lui Conu Clery, cum îi spunea ea lui băr­bat-său, să mă arunce în Revista ’58, care era la «Savoy», pentru că Ioana Radu era într-o formă splendidă de romanţe şi dorea să-i aducă o rivală, un cui. Dar Ioana era regină la romanţă. Şi Maria, nimic. S-a dus la unul, Pârâianu, care i-a spus că nu poate tăia din Revistă... Maria şi Ioana erau rivale, s-au împăcat târziu, abia când s-au îm­bol­năvit amândouă. Maria mai întâi, apoi Ioana. Mariei i s-a spus să nu mai fumeze cu 20 de ani în urmă. N-a putut. Şi a murit de cancer pulmonar la nici 50 de ani. Cânta­tul Mariei era cântatul ei. Când am fost ultima dată cu Maria Tănase a fost în Banat. A cântat «Uhăi, bade» în limba franceză. Şi n-am înţeles atunci de ce. Apoi am aflat că avea un disc în limba franceză, iar ea repeta. Nu vă spun că la Windsor priveam într-o vitrină. Nimeni în raiul ăla… Nici un român! Dar ce magazine, ce vitrine, stăteam jumătate de oră în faţa unei vitrine să admir… La un moment dat văd discul Mariei Tănase. N-am mai plecat… E neagră străinătatea… În America, foarte multă bogăţie. E foarte bogată, dar e a lor…”