Reverenţă către artişti

În 1972, odată cu absolvirea facultăţii, Liliana Pispiris a devenit membră a corului Madrigal...

A fost coristă până în ’97. Apoi, a trecut la Radio în calitate de realizator. În 1997 a plecat din ţară (fizic), dar nu şi de lângă Madrigal, alături de care a rămas cu sufletul. "Nu am spus niciodată nu şi nici nu voi spune. Acum m-am pensionat de la Radio şi cred că voi munci din ce în ce mai mult. Sunt o norocoasă pentru că am crescut cu Madrigalul în familie, iar mama mea este sora Maestrului. Când Marin Constantin m-a ascultat pentru prima dată, şi-a dat seama că am ceva calităţi muzicale şi mi-a spus: "Acum poţi să te pregăteşti muzical şi în câţiva ani să dai la Conservator", mărturiseşte Liliana Pispiris.

PRIMUL IMPACT. "Lucrul cu maestrul a fost o şcoală pentru toţi. A fost o şcoală de specialitate: de muzică, de istorie, de stilistică, de teorie a muzicii. În definitiv, continuă Liliana Pispiris, a fost o şcoală a vieţii pentru că ne-a arătat partea artistică. Totdeauna ne-a dus în alte zone. Maestrul ne-a scos din normalul pe care trebuia să-l laşi la uşă. Intrai în Renaştere, intrai în Clasicism... şi acestea toate ţi le dăruia dumnealui cu mintea, cu vorba, cu privirea, cu gestul. Nici nu se poate să le visezi pe toate! Tineri fiind, trăiam bucuria de a fi într-o formaţie de elită, de a fi aplaudat. Acesta a fost primul impact. Aplauzele publicului sunt răsplata cea mai mare... Ştiţi cât de mult te poţi bucura? Uneori chiar şi ani întregi!".

RESPIRAŢIE SIMULTANĂ. Ştia foarte multe despre arta cântatului în cor, toate învăţate, în special, în repetiţiile cu maestrul Marin. "Calităţile artistice pe care le-am dobândit au fost modelate de genialitatea maestrului... personalitatea sa are atâtea faţete şi le activează simultan. Un om normal nu poate face aşa ceva. Nu se poate. Ca să citez o colegă de-a mea de generaţie: «Maestrul Marin ne-a făcut să ne simţim prinţese». Absolut adevărat. Prestanţa cu care vii pe scenă în acel costum, intrarea ta în scenă, paşii până ajungi la locul tău nu sunt întâmplători. Ei se fac într-un anumit ritm. Dacă aţi fi stat vreodată în culise în perioada de vârf a Madrigalului, aţi fi observat că tot rândul întâi se apleacă, într-o respiraţie simultană. Este un gest fizic la un atac reflex. S-a întâmplat ca un operator să vadă şi să filmeze şi a zis: eu aşa ceva nu am văzut!", adaugă Liliana Pispiris.

FORŢĂ. Foarte rar Madrigalul a cântat cu partituri. Şi asta pentru că maestrul era foarte exigent. "Toată viaţa a fost extrem de pretenţios şi dacă simţea că nu ai contribuţie în scenă... dacă nu ştiai textele, cântecele nici nu se punea problema să fii pe scenă. De ce? Pentru că voia să ne vadă ochii. Asta este şi legătura de care colega mea, Cornelia Andreescu, vorbea. Cu ochii ne-a fascinat maestrul. Maestrul a fost şi este unic pentru că prin această privire pe care ţi-o cerea încontinuu... nu aveai cum să nu răspunzi la forţa cu care ne ţinea în mână. Prin contactul vizual permanent dânsul ne transmitea, iar noi, la rândul nostru, ne trezeam intraţi într-o atmosferă pe care a vrut-o şi care de fapt, după aceea, se răsfrângea asupra publicului", completează Liliana Pispiris.

PLAN SONOR. Madrigalul a stârnit, de cele mai multe ori, reacţii puternice în rândul publicului. "Aş vrea să vă mai spun – continuă Liliana Pispiris – un lucru deosebit care se întâmplă în acest cor atunci când el cântă. În momentul respectiv are loc un fenomen. După atacul reflex care reprezintă începutul, urmează planul sonor pe care pur şi simplu îl simţi. Este ca o mişcare care îţi vine din stânga-dreapta, faţă-spate. Această mişcare sonoră nu este întâmplătoare."

O şcoală

Repetiţiile în cadrul Madrigalului erau teribile. "Sunt şi acum repetiţii generale, care uneori ies mai bine decât concertele. Nişte repetiţii extraordinare. Maestrul întotdeauna a considerat «Matona mia cara» ca fiind o lucrare de început de concert. Este ideală... Acest Madrigal a fost cântat 45 de ani. Noi primim aplauze de fiecare dată, iar lucrul acesta este o bucurie pe care consideri că ţi-a dat-o Dumnezeu. Este un Madrigal care s-a cântat de la început şi se cântă şi astăzi", aminteşte Liliana Pispiris.

"Maestrul formează un fel de magie, pe care o transmite publicului. Dacă i-aţi putea vedea ochii măcar o dată... sunt atât de captivanţi, atât de intenşi, cuprind atâta emoţie şi energie. Nu înseamnă că s-a pierdut sau că emoţiile îl copleşesc. Este constructiv totul"
Liliana Pispiris

"Când urci alături de Marin Constantin pe scenă, nu poţi să nu dai tot ceea ce ai mai bun. Iar muzica interpretată de corul Madrigal te poartă într-o altă lume. Ajungi să te simţi ca un stăpân al lumii, al propriului univers."
Liliana Pispiris

Disciplină impusă

"Matona mia cara"... Frumos moment! Atunci când Madrigalul a cântat-o prima oară pe scenă aici, în România, eram foarte mică.Iniţial, am intrat în cor, dar nu la concerte. Pentu o bună pregătire, asta este o parte din disciplina impusă. Participam la repetiţii, dar asta nu însemna că intram la concerte. Abia după o bună perioadă de timp, am ajuns pe scenă.

Liliana Pispiris

Viaţă grea, dar privilegiată

După 1997, când am ajuns într-un alt colectiv, mi-am dat seama că sunt puternică, numai că trebuie să-mi activez lucrul acesta. Am realizat că trebuie să am încredere totală în ceea ce fac. Şi că am o experienţă bogată. Madrigalistele care au acum vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani trebuie să înveţe toţi paşii. Şi la propriu, şi la figurat. După aceea cânţi, interpretezi şi dacă şi maestrul îţi mulţumeşte, cum să nu te simţi prinţesă? Am avut o viaţă privilegiată, chiar dacă a fost extrem de grea, chiar dacă a fost uneori dură, dar a fost minunată. Poate că nu găsesc un cuvânt care să le cuprindă pe toate. Pe lângă toate cele, noi am putut să vedem şi o lume. Ar fi ipocrit să nu recunoaştem acest lucru.
Pare ciudat acum, dar noi aveam odihnă obligatorie, nu aveam voie să plecăm nicăieri înaintea concertelor.

Liliana Pispiris

Tokio,la miez de noapte

A fost extraordinar momentul din 1990, când alături de colegele mele am vizitat Tokio-ul, la miezul noţii. Nu vă spun ce am simţit atunci.
A fost minunat. Am avut senzaţia că Japonia este o ţară atât de fascinantă pentru un european, pentru un român, că îţi pare rău să şi dormi, că nu poţi cuprinde totul. Ţara Soarelui Răsare a primit Madrigalul cu multă căldură. Publicul japonez, în special cel din Tokio, ne-a ascultat cu deosebită atenţie şi într-o linişte ce îţi impunea performanţă artistică totală. Japonia ne-a invitat în 1990, în 2005... vom concerta, sperăm, şi în 2009. Un proiect artistic temerar şi aprope de sufletul meu.