Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru cei mai mulţi dintre oameni, mama este modelul femeii perfecte, plină de bunătate, gingăşie şi sfinţenie. În literatura română, poeţii şi-au risipit din belşug metaforele spre a-i polei mamei icoana.
Autorul anonim al baladei "Mioriţa" ne-a lăsat în multiple variante imaginea generică a mamei românce căutându-şi feciorul ucis. Feciorul ei pare şi el fiul dintotdeauna care nu vrea ca mama să sufere la moartea sa, aşa încât este pregătit să îi menajeze sufletul inventând o nuntă cosmică: "Tu, mioara mea,/ Să te-nduri de ea/ Şi să spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă,/ A lumii mireasă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea...".În schimb, în balada lui Corbea, mama este o "babă" slabă şi înţeleaptă, care merge până la Ştefan Vodă pentru a-şi vedea fiul haiduc afară din temniţă. Bătrâna maică este ea însăşi o eroină, alături de Corbea cel viteaz, reuşind să-l scăpe de gratii printr-o viclenie: plimbă prin faţa lui Vodă un cal atât de frumos, încât acesta nu rezistă să nu i-l ceară. Îi răspunde că nărăvaşul Roşu nu-l acceptă în spinarea sa decât pe Corbea şi astfel, dezlegat, haiducul scapă cu viaţă.
MAMĂ DE VITEAZ
Nu multe mame sunt atât de cunoscute prin vitejia lor sufletească precum este mama domnitorului Ştefan cel Mare, creionată magistral de Dimitrie Bolintineanu în poemul "Muma lui Ştefan cel Mare". Degustătorii de poezie o găsesc azi destul de desuetă, dar trebuie să recunoaştem că, la vremea copilăriei, orice copil îndrăgeşte poezia. O mamă în veşnică devenire - prin destinul tragic care nu-i lasă bucuria maternităţii împlinite - este Ana cea încremenită în zid de Meşterul Manole.
Această femeie care jertfeşte viaţa ei şi a pruncului din pântece pentru împlinirea măreţei zidiri a Mănăstirii Argeşului pare modelul absolut al soţiei pline de generozitate şi iubire necondiţionată.
INVINCIBILA MAMĂ
În spiritul siropoasei adolescenţe a literaturii române, Vasile Alecsandri constata că "Floricelele au soare,/ Pruncii au mame cu dor!". Alexandru Vlahuţă cântă şi el mama în poemele sale: "Figura ta cuminte, duioasă şi senină,/ Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,/ Ca o Madonă sfântă, scăldată în lumină./ Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele,/ Figura ta cuminte, duioasă şi senină!".
Cine n-a învăţat în vremea primilor ani de şcoală frumos ritmata poezie "Mama" a lui George Coşbuc? Drama tuturor mamelor ce au copiii plecaţi departe pare turnată în cea mai deplină formă, răscolind până şi cea mai împietrită inimă, căci fiecare vorbă-a ei "e plâns de-gropăciune".
Fiorul morţii şi umbra oricărei primejdii pot fi alungate numai cu amintirea mamei care capătă în sinea noastră dimensiuni şi puteri invincibile: "Obosit de râsul farsei/ Şi scârbit de plânsul dramei,/ Văd cum alb din întuneric/ Se desprinde chipul mamei". Şt. O. Iosif surprinde cu verbu-i mama omului obidit şi preocupat de un viitor mai bun decât al strămoşilor, mamă care îşi leagănă pruncul rostindu-i cântecul sfânt al doinei. În cântecul de leagăn al Elenei Farago, mama îi vorbeşte puiului său de om despre basmul nesfârşit în care "Se sting de frig şi foame copiii cei săraci", deşi copilul încă nu pricepe "toate aceste".
Citește pe Antena3.ro
MAMA-SFINŢENIE
La Tudor Arghezi, în poemul "Duhovnicească", în întunericul gol al răzoarelor grădinii ce capătă semnificaţia marginilor universului, mama pare a fi deghizată într-un duh, iar treptat pare a fi chiar Dumnezeu care ar vrea să intre la omul căutător de sens şi sfinţenie. Iar, în final, mama se transfigurează la rugămintea sa în Maica Domnului, întrucât însuşi autorul se identifică, în pustietatea lumii, cu Cel coborât de pe cruce. Suferinţele proprii îl apropie de Iisus, dar numai prin mijlocirea Mamei şi a Maicii.
În stilu-i inconfundabil, Octavian Goga deplânge îndepărtarea de izvoarele ţărăneşti, sănătoase, regretând înstrăinarea de ai săi care, deşi i-au dorit binele dându-l la şcoli, nu i-au făcut un bine sufletesc pe măsura realizărilor sociale şi nici lor înşişi: "Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni,/ Cu rugi la Preacurata,/ Şi plânge mama pe ceaslov,/ Şi-n barbă plânge tata...". Ca o altă mamă a ciobănaşului din "Mioriţa", mama lui Ion Pillat spune un puternic şi neîndurător bocet prin definiri voit inocente spre diminuarea durerii: moartea fiului ei e "somn greu", iar feciorul e trimis "pe sub şes şi pe sub deal".
TROPOTE LUNGI
Omagiul lui Demostene Botez, deşi este sincer, cade în formalisme sociale: "E ziua femeii, ziua mamei mele,/ Ard amintirile ca nişte stele" şi îndeamnă pe toţi să le dăruiască toate florile din glastre.
Magda Isanos povesteşte despre o mamă în pline schimbări sociale, când "Tinerii muriseră-n temniţă./ Bătrânii se furişaseră-n munţi,/ acel ceva trebuia dus, numaidecât peste punţi".
Mamă cu "mireasma de prună şi de pară" vine şi alintă creştetul unui Nicolae Labiş redevenit copil ori de câte ori se întoarce în casa părintească. Dar tot mama este aceea care a crezut că şi-a născut fiul într-o zodie bună, menit să învingă "veşnicii şi genună", deşi poetul presimte că în el se-adună "Abur de vis şi de boltă ce-ar fi să răpună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu".
Alte şi alte faţete ale personalităţii mamei, surprinsă în multitudinea de exprimări ale versului liber, se ivesc dintre slovele unor poeţi precum Nina Cassian, Radu Cârneci, Dimitrie Stelaru, Alexandru Andriţoiu, Ion Brad, Victor Tulbure, Ştefan Augustin Doinaş, Anghel Dumbrăveanu, Daniela Crăsnaru.
O adevărată odă pentru femeia care aduce pe lume o nouă viaţă găsim în poemul "Dreptul la timp", de Nichita Stănescu. Întregul act al naşterii capătă dimensiuni cosmice, sentimentul că a făcut ceva atât de important pentru omenire o face pe mamă să creadă că nu-şi poate lua fiul în braţe cum nu poţi strânge la piept apa unui râu, dar copilul intră în dreptul său la timp, împreună cu toate întrebările şi răspunsurile istoriei. Nu putem trece cu vederea versuri precum: "Am durat acest sfânt/ Copil/ Întru veşnica pomenire/ A acestui soare/ Şi-a acestui pământ", din poezia lui Marin Sorescu "Ctitorie".
"O îmbrâncesc şi o înjură;
Stă obida s-o doboare:
- Domnişorule, te-ndură!
Vreau să-l văd numai cum moare..."
Şt. O. Iosif, "O mamă"
