x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A fost odată ca niciodată

0
Autor: Roxana Roseti 27 Oct 2008 - 00:00

Într-o însorită zi de iunie a acestui an am pornit spre Marina Voica, să îi răscolim viaţa. “Şi-i trecut de ora nouă” – ni se potriveşte imediat versul melodiei.

O zi frumoasă, care însă nu se conformează versului “Şi afară plouă, plouă”. Marina a fost de acord să dăm buzna în existenţa ei, deoarece ştie că vom vorbi “… cu mare artă/ Despre una, despre alta…”.

De fapt, domnul Octavian Ursulescu avertizase toată săptămâna: “Plecăm în excursie la Marina!”. “De ce în excursie?!? Şi de ce acum?” “Excursie pentru că stă la Breaza şi e ceva de mers. Acum, pentru că are un musafir-surpriză, care nu stă mult la ea.” Prin urmare, ne îmbarcăm în maşină dotaţi cu fotograf, flori pentru Marina, mii de gânduri amestecate printre pixuri, sandvişuri sortite nemâncării şi pornim spre Breaza. “Ce-i cu carneţelul ăla? Cu aşa ceva mergi tu la Marina? Parcă e de şcoală. N-ai reportofon?” “Am, dar carneţelul l-am luat să îmi iau notiţe, domnul Tavi, e de şcoală într-adevăr – eram prin clasa a VI-a când l-am luat într-o vacanţă de la Buşteni, a costat un leu şi 50 de bani, are pagini divers colorate şi nu l-am folosit niciodată.” “Şi de ce îl foloseşti taman acum?” “Pentru că aşa am simţit!” 

ÎNTĂMPINARE. La Breaza trebuie să ajungem pe Str. Erou Miron Căproiu, unde se află casa Marinei. Aflăm că strada e lungă de un kilometru şi ţine până la gară. “E explicabil de ce se duce Marina cu maşina la piaţă”, explică ilaro-savant domnul Tavi. Nimerim dintr-o interesantă greşeală pe Strada Eternităţii, având în vedere că Marina stă lângă… cimitir – iar acest lucru se pare că n-o îngrozeşte deloc. În sfârşit ajungem. Ne întâmpină o căsuţă ca pentru păpuşi. Apoi Marina, cu care discuţia începe vegetal, încă din faţa porţii. Un gard verde superb (“Nimeni nu mai are gard verde ca al meu în Breaza”), apoi un alun (“A adus o veveriţă o alună în curte şi uite aşa a crescut”), zmeură, căpşuni. Apropo de arbori, aflăm de la Marina că la Ierusalim tocmai a fost plantat un copac care îi poartă numele. Intrăm în curte şi discuţia continuă, dar “animal” de data aceasta. “Am jurat să nu mai văd animale de când mi-a murit pisica de curând. Dar am adoptat un cocoş, Firică e al vecinului. L-am umanizat. Acum tace, ştie că am musafiri.” Îşi doreşte foarte mult un arici, dar îi e teamă “să nu îl mănânce dihăniile”. Deocamdată are scrumiere în formă de arici pentru musafiri, deoarece ea nu fumează. De asemenea, a fotografiat şi a filmat un melc.  

ÎNCEPUT. “Casa a fost cumpărată cu tâlc, aleile m-au atras din prima clipă. Mă minunez cum de-am putut să părăsesc Bucureştiul, unde am stat mai mult de 40 de ani, reuşind ca în numai câteva zile să mă mut aici. Treceam într-o zi prin faţa acestei case (nu arăta ca acum) şi cineva mă întreabă: «Vă place? E de vânzare». N-am mai stat pe gânduri, dar prin câte am trecut ca să arate aşa cum arată acum numai eu ştiu.” Când a venit aici, vecinii se aşteptau să fie cineva cu viaţă de artist: “Dezamăgire, eu sunt foarte liniştită”.  Începe descojirea cehoviană a sufletului acestei femei.

Se lasă biciuită cu întrebări, pentru dumneavoastră, cititorii, într-o livadă fără vişini, pentru că sufletul ei strigă de mult, în cânt şi necânt, ca un descânt – “Nu mă uita, nu mă uita, nu mă uita”!

POVEŞTI. Se spune că locuinţa oglindeşte viaţa, firea cuiva… “Aveţi o casă plină de plăcute şi frumoase nimicuri folositoare, de jucării de pluş… Parcă sunt mai multe poveşti strânse la un loc… Înseamnă că sunteţi mai multe poveşti…” “O grămadă de poveşti… Dacă se poate să puneţi undeva, acolo, la început, titlul «A fost odată ca niciodat㻓…

“Uite, dacă ar fi să se întâmple o minune… Dacă mi s-ar fi spus: «La ce vârstă ai vrea tu să te opreşti?»… La 60, să zic. Atunci arătam încă foarte frumos… Acum eu mă uit la tinerii ăştia şi zic: săracii, le trebuie aia, le trebuie ailaltă… se frământă, se supără că au 30 de ani şi n-au realizat nimic, că nu ştiu ce, înţelegi, e o tragedie…”
Marina Voica

 “Norocul meu, în ghilimele, că sunt prea bătrână şi nu îmi trebuie nici una, nici alta, am de toate… Eu zic că este cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, ai să râzi!”
Marina Voica

Citeşte mai multe despre:   marina,   marina voica

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de