Amintiri din viaţa mea de fan Michael

Uitasem că am fost fan Michael... Joi noaptea, încercând să-mi verific mail-ul, ştirea morţii lui, scrisă cu litere bolduite pe "Yahoo! News", mi-a izbit retina. Şi amintirile au început să revină din toate colţurile memoriei.

Aveam 10 ani când Michael a venit prima dată în România. Cu luni bune înaintea concertului, au început să apară în librării posterele cu el. Mă duceam mai des la pâine sau la piaţă pentru că, pe drum înapoi, îmi cumpăram câte unul din restul de bani.

Ai mei au privit întâi cu îngrijorare, apoi curioşi şi în cele din urmă amuzaţi noua mea pasiune. O împărtăşeam cu fetele de la bloc, cu colegele de clasă, cu frate-meu şi cu oricine era dispus să mă asculte. De câte ori ieşeam cu tata în oraş, îl duceam la standurile cu casete audio şi mă rugam de el să-mi mai cumpere o casetă. Aşa am reuşit să colecţionez aproape toate albumele lui de până la Dangerous, în afară de cele pe care le imprimase cu Jackson Five.

Concertul l-am văzut la televizor. Am ţipat când Michael a apărut pe scenă în ploaia de artificii, am invidiat-o (ce vorbesc, aproape am urât-o!) pe fata din public pe care a urcat-o pe scenă şi aproape a sărutat-o şi am plâns cu sughiţuri la "Heal the World".

În revista Salut! am găsit rubrica "Dacă vreţi să-i scrieţi lui Michael". Dacă vreau?? Cum să nu vreau? Am umplut patru pagini de caiet dictando! În mare - "I love you, Michael!", "When you come back to Romania?", "I love you, Michael!" şi "I love you Michael!".

Pentru că nu ştiau nici o boabă de engleză, ai mei m-au îndemnat să-i dau scrisoarea profei mele de la şcoală, care era şi prietenă cu mama. Cică - "să o corecteze". Biata femeie, când a văzut ce-am scris acolo, s-a crucit. Mi-a aruncat-o şi mi-a dictat o pagină de caiet plină cu chestii neutre - gen cum mă cheamă, câţi ani am, de unde sunt, că-mi place muzica lui... D-astea! M-am supărat foc. Cum? Fără "I love you, Michael!"?

Profa a încercat să-mi explice că astea-s cuvinte mari, că nu se spun aşa... Ei, aş! Am dat din cap, am luat scrisoarea şi, până să o bag în plic, am scris mare, pe dosul scrisorii, "I LOVE YOU, MICHAEL!!!". Na! Am scris frumos pe plic - "Dest. Michael Jackson, (bla, bla, bla), Encino, CA, USA" şi am plecat cu tata la poştă. Nu vă povestesc nici cât a râs tanti de la ghişeu, nici cât am aşteptat un răspuns la scrisoarea aia...

Cred că am fost singurul copil de 10 ani din ţară, dacă nu din lume, care a făcut petrecere de ziua lui Michael. La 29 august 1993 voiam să organizez, împreună cu fetele de la bloc şi cu colegele mele de clasă, un concurs de cunoştinţe despre viaţa lui Michael. Marele premiu, am zis eu, avea să fie o surpriză.

Am scos din cutiile cu colecţii toate ziarele şi revistele care scriseseră măcar un articol despre Michael. Am luat un caiet studenţesc de matematică şi am început să copiez de mână, caligrafic, fiecare ştire şi articol, în ordine cronologică, de la anunţarea concertului şi până la plecarea lui Michael din România.

La fiecare material, ataşam cu lipici fotografiile decupate din ziar. Titlurile şi explicaţiile foto erau scrise cu carioca, iar numele autorilor le scriam cu litere de tipar. Mi-a rămas în minte numele unui singur reporter, care a scris cele mai multe ştiri despre Michael în acea perioadă, pentru Evenimentul Zilei - colegul meu de astăzi, Alex Revenco.

DE ZIUA LUI
29 august 1993 a picat într-un week-end. Nu i-am spus nimic mamei despre ce aveam de gând, pentru că eram sigură că nu o să mă lase să fac aşa ceva. Pe la prânz au început să vină fetele. Pe rând, sunau la uşă, mama le aducea la mine în dormitor cu o privire surprinsă, pentru că, de obicei, o anunţam dacă urma să am musafiri, până ne-am strâns vreo 10.

Ultima a venit Alexandra, fata învăţătoarei mele, îmbrăcată în pantaloni negri, cămaşă roşie, cu ochelari de soare la ochi şi pălărie neagră pe cap şi cu părul ei buclat tras aproape tot peste ochiul drept. Abia când a văzut-o pe ea, mama a început să bănuiască o trăsnaie. A venit în cameră şi ne-a întrebat: "Ce e cu voi toate aici?". La care Raluca, colega mea de bancă, zice: "E ziua lui Michael!". Gură spartă!


SALUT! CU POSTER
În preajma concertului, Salut! a scos un număr special, dedicat lui Michael. Nu l-am mai prins la chioşcuri, aşa că le-am scris celor de la revistă, implorându-i să-mi trimită şi mie măcar un exemplar.
Îl voiam în special pentru că, la mijloc, avea capsat un poster cu Michael cât mine de mare.

După două săptămâni am primit într-un plic acasă revista după care tânjeam. Alături de ea era o scrisoare din partea redacţiei. Îmi spuneau că n-au crezut că-i citesc şi copiii de 10 ani, că îmi mulţumesc pentru că îi urmăresc şi mă sfătuiau să nu mai trimit niciodată bani în plic.