Libertate virgină

O bătaie ca-n filme. Un car de remuşcări a doua zi. O frăţie de cruce şi o prietenie de durată chiar dacă vântul vieţii i-a depărtat din când în când.

Doi actori magnifici: Ştefan Iordache şi Sebastian Papaiani. Două filme: "Străinul" şi "Un surâs în plină vară". Premii în anul 1964 pentru ambii actori pentru rolurile interpretate: menţiune la Festivalul de la Karlovy Vary, pentru Ştefan Iordache, la scurt timp după ce Sebastian Papaiani fusese premiat la Mamaia. Ştefan Iordache a primit vestea premierii de la bunul său prieten, operatorul Nicolae Girardi. Au mers să sărbătorească într-un bar unde şi-a făcut apariţia şi Sebastian Papaiani, însoţit de două fete drăguţe, din figuraţie. Una dintre ele le-a căzut cu tronc amândurora. Stingherită de atmosfera apăsătoare, fata a plecat. Şi, de aici, un scandal în toată regula. A doua zi însă, remuşcările au dat năvală. S-au reîntâlnit. De aici a plecat o frăţie de cruce: Ştefan Iordache, Nicolae Girardi şi Sebastian Papaiani. "Spun acum, cu lacrima-n suflet că frăţia asta am făcut-o când eram tineri. Doi actori şi un operator de film. Nici unul n-a prea dăruit ce ar fi trebuit să dăruiască celuilalt în această relaţie pentru că vântul vieţii ne-a împrăştiat. Unul dintre fraţi, Nicu Girardi, a murit de multă vreme. Acum... ce să mai spun? Mi-a murit şi al doilea frate. Moartea vine, te strigă, te îmbolnăveşte şi te cheamă şi trebuie să renunţi, să te duci la ea...", spune cu emoţie în glas, maestrul Papaiani.

AERUL BUCURIEI. "Sunt amintiri de o carte şi de o viaţă, – continuă Sebastian Papaiani –. Prietenia pe care am avut-o cu Fănică a fost de viaţă. De partea bună a vieţii. Ne sunam: «Hai să ne întâlnim, să râdem!» «Hai, să facem Paştele la cutare restaurant». Fără să ne pregătim. Nu puteai  să te întâlneşti într-o locuinţă pentru că însemna că te-ai întâlnit să conspiri ceva. Aşa că te întâlneai la restaurant, unde perdelele erau «smulse» o dată cu draperiile, ca tot omul să se vadă de pe trotuar ce bagă în el şi cât bagă... Noi ne întâlneam la restaurante mai micuţe şi mai dosnice unde spuneam bancurile pe care le mai aflam, respiram şi noi, aşa, un fel de aer al bucuriei..."

Prietenia dintre Ştefan Iordache şi Sebastian Papaiani n-a avut la bază nici teatrul, nici filmul. "L-am cunoscut de multă vreme. Eram mai mare, şi sunt şi acum, decât Fănică, cu 5 ani. Primul film pe care l-am făcut împreună este unul de care, poate, nu mai ştie nimeni: Râpa dracului,  realizat undeva pe la mare. Doina Levintza era scenograf. Am făcut împreună două filme. Nici unul, poate, de pus în ghilimele nici pentru mine, nici pentru el. Dar nu asta ne-a unit. Nici teatrul şi nici filmul. Prietenia a venit din altă parte. A venit din noi, din interior. Noi n-am vorbit de teatru, n-am vorbit de film, niciodată. Nu ne-am întâlnit să stăm de vorbă despre asta. Eram prea liberi, prea tineri, să ne poată opri cineva sau ceva: iubeam cum iubeam, ne distram cum ne distram. Pe noi, nimeni nu ne-a sfătuit. Niciodată. Era o libertate de junglă, o libertate virgină. Asta ne-a unit. N-aveam complexe despre alţii. Nici n-aveam cum dacă tot timpul eram cu lumina în suflet, cu râsul, cu voia bună. N-aveam timp să-i bârfim pe alţii. Tot ce ni se întâmpla rău era bine, tot ce era bine, era bine...", continuă Sebastian Papaiani.

DESPĂRŢIREA. Drumurile lor s-au despărţit o vreme. Iar distanţa dintre Sibiu şi Constanţa avea un punct de întâlnire: Bucureşti. "Eu eram actor la teatrul din Sibiu, el a fost actor la teatrul din Constanţa, apoi a fost detaşat la Teatrul Nottara... Eu am rămas până în ’71 la Sibiu când am plecat cu demisie şi am venit la Teatrul Giuleşti. Când eram la Sibiu a fost un an în care am făcut două filme, în acelaşi timp. Spun asta nu pentru a scoate în evidenţă câte filme am făcut, ci să spun cât de mult stăteam în Bucureşti ca să mă pot întâlni cu Fănică. Locuiam ori undeva în Dudeşti la o mătuşă ori, apoi într-o garsonieră dublă la "Ambasador". Şi... ne întâlneam la Cireşica, la Grădiniţa, acolo era locul nostru de întâlnire...", spune maestrul Papaiani.

REVEDERE. Turneele şi vântul vieţii i-a îndepărat o vreme. Însă prietenia lor a rămas prietenie. "Viaţa te risipeşte, viaţa te adună. Te adună aşa de bine până la urmă că te aşază într-un sicriu şi dispari, adunându-te", spune cu regret marele actor şi continuă: "Teatrul Giuleşti era în deplasări, iar eu, fiind unul dintre stâlpii actoriei, trebuia să plec în deplasări. Şi ne-am despărţit într-un fel, multă vreme. Nu ne-am mai văzut. Apoi a venit anul 1989 unde toţi actorii au încercat să se unească, dar n-au apucat, nici până acum. Am încercat să facem o fuziune. Fănică a trecut aşa, ca o Cometă, pe la Teatrul Giuleşti. A fost angajat un timp, în fine, toată lumea se mişca... Doamna Michaela Tonitza Iordache a făcut o dramatizare după romanul rusesc Oblomov. A făcut un spectacol în care am fost invitat să joc un rol. Astfel, eu şi Fănică ne-am întâlnit, după ani de zile la spectacol, la premieră. Iar lucrurile au fost reluate ca şi cum pauza nici n-a existat. Cât am putut să ne vedem, mai rămâneam pe la el şi ne aminteam. Ne completam amintirile..."

REGĂSIREA. "Ceea ce s-a întâmplat cu Fănică... m-a lovit, mi-a luat scalpul. Rămâne un gol... Nu vreau să spun lucruri mari... El a spus tot ce avea de spus. Este o roată, aşa cum spune şi cântecul: «Unul naşte, altul moare». Rămân cu trista suferinţă că eu sunt aici, la Gruiu, de doi ani  la marile insistenţe ale Michaelei şi ale lui Fănică de a cumpăra căsuţa asta şi să stau pe o stradă paralelă cu strada Eminescu, aşa cum se numeşte strada lor. Dar acum am rămas fără naş... El a lăsat lucrurile terminate, nu la teatru, pentru că la teatru juca în două spectacole, poate că mai avea un gând, poate că mai avea de făcut, gândea să mai facă şi altceva, dar lucuri pe care le ştia numai el, Michaela... dar nu era ceva care să te doară că nu l-ai făcut pentru că nu-l începuse. Parcă a murit pe scenă. A murit pe scenă, într-un fel, pentru că el n-a ieşit la pensie, ci doar aşa, pe acte. Că şi eu sunt la pensie pe acte, dar n-am încetat să am activitate artistică", încheie cu nostalgie maestrul Papaiani.

"Prietenia a venit din altă parte. A venit din noi, din interior. Noi n-am vorbit de teatru, n-am vorbit de film, niciodată. Nu ne-am întâlnit să stăm de vorbă despre asta."

"Când eram la Sibiu a fost un an în care am făcut două filme, în acelaşi timp. Spun asta nu pentru a scoate în evidenţă câte filme am făcut ci să spun cât de mult stăteam în Bucureşti ca să mă pot întâlni cu Fănică."

Sebastian Papaiani