La început a fost legenda...

Ştefan Mihăilescu-Brăila s-a născut la 3 februa­rie 1925 la Brăila, mama lui fiind infirmieră. N-a putut să-şi ierte mama niciodată pentru răceala ei. A fost marcat pe viaţă şi a su­fe­rit îngrozitor. I s-a deformat su­fletul. Se-ntâmplă şi asemenea lucruri când se nasc fe­mei cărora le lipseşte instinctul de iubire.

“De ce nu te iubeşti?”, îl întreba mereu soţia. “N-am fost învăţat”, răspundea Ştefan Mihăilescu-Brăila.

Ştefan Mihăilescu-Brăila s-a născut la 3 februa­rie 1925 la Brăila, mama lui fiind infirmieră. N-a putut să-şi ierte mama niciodată pentru răceala ei. A fost marcat pe viaţă şi a su­fe­rit îngrozitor. I s-a deformat su­fletul. Se-ntâmplă şi asemenea lucruri când se nasc fe­mei cărora le lipseşte instinctul de iubire. Şi poa­te că şi acest talent al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila, atât de special, atât de tulburător, trebuia într-un fel sau altul să fie plătit. Angela Spânu, rudă a popularului actor, povestea că “s-a născut la Brăila, în casa bunicilor din partea mamei, dintr-o relaţie de o noapte cu un medic care locuia în cartierul Lacul Dulce. Nu a avut o copilărie fericită. Mama lui era rece, se purta rău cu el. Unchiul lui îi spunea mereu că e foarte urât, îl băteau cu lingura în cap. A suferit toată viaţa, panicat de sărăcie. Era po­sesiv cu lucrurile lui, dar era şi în stare să dăruiască foarte mult. Poate că era zgârcit – din cauza copilăriei în care a fost tratat cu răutate, refuzat de toată lumea, având şi nişte rude obtuze şi neînţelegătoare”. Iată şi certificatul de naştere care demonstrează că spusele rudei nu sunt departe de adevăr: “Act de naştere din anul una mie nouă sute douăzeci şi cinci, luna Februarie, ziua patru, orele zece şi înainte amiazi. În ziua de trei ale prentei – luni, la orele patru după amiazi, s-a născut în casa Mamei sale un copil de sex Masculin, căruia i s-a dat prenumele de Ştefan, numele de familie fiind Mihăilescu – fiu al D-nei Elisabeta Mihăilescu de ani nouăsprezece, de profesie casnică, domiciliat în Comuna Brăila, Str. Roşiori N 247… Naşterea ne-a fost declarată de D-na Ioana P. Mihăilescu de ani patru zeci trei, de profesie casnică, domiciliată în Brăila, Strada Roşiori N 247, în calitate de bunică, cari a fost de faţă la aciastă naştere şi ne a înfăţişat copilul.”

MUNCĂ ŞI TRUDĂ. Absolvent al cur­sului primar, în 1936 se înscrie la Liceul in­dus­trial din Brăila şi-l termină în 1940. Din 1944 face parte din mişcarea artistică de amatori. A fost un copil sărac şi de aceea a început să muncească de la vârsta de 16 ani, a fost pe rând hamal, salahor, funcţionar. Vedea filme. Multe şi americane. “Mi-era aşa de aproape jocul lor, al actorilor americani, că voiam să fiu şi eu acolo. Aveam 14 ani şi-am vrut să ajung în America. Dacă ajungeam era bine, dar am vrut să fie cu acte în regulă. M-am urcat pe o bar­jă şi am spus: «Nene, eu vreau să ajung în America» – «Câţi ani ai?» – «19 ani», am spus eu fără să clipesc. «Dă-mi buletinul!», «Dar n-am bu­letin.» «De ce?». «Păi, dacă am doar 14 ani – am uitat eu ce-am spus câteva clipe mai-na­in­te». «Marş de aici!» Şi aşa nu m-am îmbarcat eu spre Hollywood în 1939, pentru că-ntre timp se-nchiseseră... graniţele”, spu­nea într-un interviu Ştefan Mihăilescu-Brăila. Se-nscrie la Conservatorul “G. ­Cavadia”, conservatorul de muzică şi artă dramatică, pe care-l termină în 1947. După terminarea Con­servatorului a fost angajat actor la Teatrul de Stat Brăila, iar acolo erau doi Ştefan Mi­hăilescu şi, pentru că pe bunica lui o chema şi Brăila, şi-a luat această poreclă pentru a nu fi confundat cu alţii. În 1950 se căsătoreşte cu Georgeta ­Rahtopol, iar în 1956 se transferă la Teatrul din Baia Mare. Vine prin concurs la Teatrul Giuleşti din Bucureşti în 1957, care se numea atunci Teatrul Muncitoresc CFR. 

Citește pe Antena3.ro

Șoc în timpul unei execuții, în SUA. Ce a făcut un bărbat chiar înainte de a muri

TEATRU. Un nepot din partea soţiei, Valentin Spânu, care a şi încercat să scrie o carte despre marele actor, povesteşte: “În 1943, Ştefan Mihăilescu-Brăila nu avea nici 20 de ani, era proaspăt membru al cercului cultural «Mihai Eminescu» din Brăila. Într-o seară a avut un incident. În Brăila, unde până atunci convieţuiseră români, turci, greci, ucraineni, tătari, evrei, în bună pace şi înţelegere – începuseră asupririle legionare. Evreii erau trimişi în lagăre. La 19 ani fizionomia lui era deja bi­ne formată. Nasul său proeminent şi conformaţia chipului puteau să determine părerea că este evreu. În acea seară câţiva tineri legionari l-au oprit pe stradă. «Eşti jidan?» «Nu!» ­«Atunci ce cauţi la cercul Eminescu în care sunt atâţia «jidani.» «Joc teatru.» «Cu faţa asta de ji­dan?» «Da.» Şi-a urmat o bătaie soră cu moartea. A leşinat, a avut o hemoragie nazală foarte pu­ternică, şi a zăcut pe pământul rece câteva ore. De pe urma bătăii a suferit câteva săptămâni. Ceilalţi membri ai trupei de teatru l-au căutat abia când el nu mai venise la repetiţii”.

PORTRET. Chira Dragomir, sora soţiei sale, fostă parteneră de teatru, îi face lui Ştefan Mihăilescu-Brăila un portret incredibil: “Cum era? Era urât. Avea un nas enorm, a fost chel de tânăr, cel puţin eu aşa mi-l amintesc. Avea o gură cu buze subţiri şi cea de jos era puţin mai scoasă afară şi mai decolorată. Doi ochi mici, foarte apropiaţi, negri, strălucitori. Şi nasul acela era aşa de proeminent încât făcea impresia că trage şi ochii după el. Era un bărbat de 1,62 m, maximum 1,65 m, ceea ce era foarte greu de acceptat pentru un bărbat. Lat în umeri, cu alură sportivă, foarte agil, cu gesturi spontane. Mergea cu gâtul întins, aşa, ca să pară mai înalt.

Ei, a suferit mult că era scund. Mergea foarte repede, era sprinten, îi plăcea să meargă pe jos, să-l vadă lumea. Şi era când cu capul învârtit la dreapta, când la stânga să vadă dacă este observat, dacă îl recunoaşte cineva. Îi plăcea să cânte şi să danseze. Se pretindea a fi un bun dansator, dar vai de capul tău dacă te invita la un tangou. ­Suferea de inspiraţie şi inventa figuri. Nu dansa după canoane şi partenera nu putea ghici fante­ziile lui. Nu mai vorbesc despre călcatul pe picioare. Când dansa era nemaipomenit de caraghios, dar el era convins că era un mare dansator. Şi mai mult decât atât, când se termina muzica şi nu mai dansa nimeni, el făcea un moment solo – se credea balerin, făcea nişte figuri cu paşi mici, mai şi cânta. Avea o voce bună, cu un timbru frumos; când cânta avea un farmec bărbătesc şi îi imita nemaipomenit pe Nat King Cole şi pe Dean Martin. Dar cânta de toate: tangouri, ro­manţe, cântece de petrecere, melodiile tinereţii lui: «La căsuţa albă», «Du-mă acasă, măi tramvai», «Doi ochi verzi, doi ochi albaştri», «Iubesc femeia». Îi plăcea să fie în centrul atenţiei, era leneş, foarte. Decât să bată un cui într-un scaun, mai bine şi-l bătea în mână. Era foarte ciudat. Foarte avar şi foarte generos, în acelaşi timp. Nu era mo­dest. Îşi cunoştea bine valoarea”.
 

“Ştefan era greu de suportat. Asta pentru că a avut o copilărie tristă. A fost un copil din flori. Un copil nedorit. Nu-l iubea nimeni. Doar bunică-sa îl iubea. Ei, şi lipsa asta de dragoste l-a marcat pe toată viaţa. Şi cred că era dificil şi aiurit ca să fie luat în seamă. Eu eram cea cu care avea marile momente de adevăr. Îmi spunea totul. Şi faptul că «n-a fost dorit şi iubit» l-a marcat toată viaţa. El ca OM era foarte bun, dar avea o gură rea şi era dificil”

Georgeta Mihăilescu-Brăila