Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Maestrul Tudor Gheorghe ne-a primit în clădirea Teatrului Naţional din Craiova. Unde în altă parte să vorbeşti despre naşterea, triumful şi... interzicerea unui spectacol care i-a lăsat fără răsuflare pe cei care au fost la premiera lui, în Craiova anului 1981?! Ne-am aşezat de taină într-o cabină cu multe oglinzi (firesc!). Câte una, parcă, pentru fiecare "faţă" satirizată de Caragiale.
Dar... să luăm povestea de la capăt. Cum s-a născut spectacolul "Pe-un franc poet"? Cu zâmbetul pe buzemaestrul începe să retrăiască acele clipe ale facerii ineditului spectacol. Discuţia a fost o mică piesă de teatru. Sau o schiţă. Cu mici rolişoare, cu gestică multă, cu muzică, acolo unde s-a simţit nevoia. Şi multe hohote de râs, presărate, din când în când, cu o umbră de tristeţe. Atât cât să păstreze echilibrul.
ZILELE CARAGIALE
"Începând cu 1977, la Craiova, datorită unor oameni extraordinari, în frunte cu Valentin Silvestru, au fost organizate Zilele Caragiale. Anual, Teatrul Naţional din Craiova prezenta un spectacol "Caragiale" apoi veneau diverse teatre din ţară care aveau în repertoriul lor o piesă a Domnului Caragiale. Veneau, se ţineau dialoguri, colocvii cu cronicarii. Era un congres de "caragialeologie". Eu chiar şi ziceam, dom'le e cam greu de pronunţat: ca-ra-gi-a-le-o-lo-gie! Era o încântare să-l auzi pe Ştefan Cazimir, un bun cunoscător, ca şi Valentin Silvestru, de altfel, a întregii opere a Domnului Caragiale, care vorbea cu încântare!
Într-o seară, Valentin Silvestru zice: «Dragă, ştiu că tu eşti suficient de nebun să încerci un lucru care nu prea stă la îndemâna oricui. Tu ai citit poezia lui Caragiale?» «Păi, zic, de unde?», pentru că poezia Domnului Caragiale a fost ascunsă în perioada aia. Nu prea convenea. Se spunea: «Lăsaţi-l pe Caragiale să fie marele dramaturg! Nu-l mai băgaţi şi cu poezia! Şi aşa e destul de rău! Dar ce-o mai zice şi în poeziile alea?» Şi poezia lui Caragiale a fost trecută cu vederea.
Dar nu numai în lumea spectacolului, ci şi în lumea filologilor. Studenţilor de la filologie nu li se vorbea despre poezia Domnului Caragiale. Am avut o discuţie pe această temă cu I.D. Suchianu, pentru că am avut privilegiul să mă aflu în preajma acestor monştri sacri. Începându-mi activitatea pe la Muzeul Literaturii Române alături de Romulus Vulpescu, am avut şansa să-i cunosc pe toţi ăştia mari şi pe la o vârstă foarte fragedă. Pe la vreo 25 de ani, eu aveam norocul să stau de vorbă cu Perpessicius, cu D. I. Suchianu... Cam frumos!" "Prea frumos!", am spus şi noi, înciudaţi de ce vremuri trebuie să fi fost, şi l-am invitat pe maestru să mergem mai departe pe firul poveştii.
"Şi mulţi atâţia alţii... Eu am fost contemporan şi prieten cu marea poezie de la Nichita Stănescu până la Marin Sorescu, de la Cezar Ivănescu până la Ioan Alexandru, de la Romulus Vulpescu până la Ana Blandiana. Pe toţi i-am cunoscut. Şi nu numai că i-am cunoscut, dar am petrecut cu ei, am avut dialoguri sufleteşti, am dezbătut nopţi întregi stări de poezie alături de Ulici, de pildă, şi de Nichita Stănescu.
Ăsta a fost norocul vieţii mele. Eu am intrat în ritmul interior al poeziei lor!" De la asemenea vremuri cu nume legendare coborâm puţin în zilele noastre şi aflăm: chiar şi pentru Tudor Gheorghe poezia are un hotar. "Bunăoară, am avut discuţii cu cei mai tineri, de ce nu cânt poeţii contemporani? Ei trebuie să-şi găsească pe Tudor Gheorghe al lor, al generaţiei ăsteia! Cu mine se încheie la Păunescu. Este ultimul din generaţia asta, a mea, pentru că e în ritmul meu, în structura mea interioară! Revenind însă la Domnul Caragiale, poezia sa e total necunoscută!"
Citește pe Antena3.ro
DOMNUL CARAGIALE
Ne place cum îi spune: "Domnul Caragiale", deşi toată lumea îi spune simplu: Caragiale. Sau, şi mai şi, Nenea Iancu! Maestrul Tudor Gheorghe vorbeşte de el ca şi cum ar urma să vină în curând pe uşă... De altfel, pe tot parcursul acestei discuţii, am avut strania senzaţie că o pălărie şi o pereche de mănuşi vor poposi pe masă, în faţa unei oglinzi, iar Domnul Caragiale se va aşeza, oarecum bonom, în apropierea noastră şi va aştepta prilejul să zâmbească puţin pe sub mustaţă. Nu neapărat să ne satirizeze... S-a deschis uşa! Neah... o simplă greşeală. Să revenim cu picioarele pe pământ.
"Mi se pare atât de contemporan Domnul Caragiale, încât pentru mine nu este mort. Aşa îi zic şi domnului Eminescu! (Uite, ca o glumă, Nichita nu-i spunea Domnului Eminescu pe nume, ci: «Ai văzut Mişu ce bun e în poezia aia?» De parcă îl cobora acolo, între noi, la o şliboviţă!!) În clipa în care domnul Silvestru mi-a dat ideea cu poezia Domnului Caragiale am început să o caut. Dar... n-o găseam! Am găsit aşa, nişte colecţii, pe la bibliotecă, două-trei poezii, dar nu cele mai importante.
Şi am găsit până la urmă o cărţulie, dar nici aceea întreagă, de prin 1930, din Colecţia Fundaţiei Regale. Ediţia completă a apărut sub oblăduirea domnului Eugen Simion. Dar când a apărut, eu deja făcusem spectacolul! Ei, bine, în clipa în care am citit poeziile acelea, deja, un drăcuşor (râde!) mi-a spus: «Aici trebuie să fii atent!» Şi... m-am apucat de lucru cu dragoste, cu o bucurie extraordinară. Mă amuzam singur! La început mi-am spus: Cum să cânt? Că trebuie să cânt într-un anume fel poezia asta a Domnului Caragiale!
Şi, sigur, nu se punea problema pentru mine! Eu am fost atât de nebun încât am demonstrat că se poate cânta proză şi am făcut un spectacol la Muzeul Literaturii Române în care am cântat două pagini şi jumătate din celebra lucrare a Domnului Alecu Russo «Cântarea României». Să cânte proză ? E greu de înţeles din prima, dar Alecu Russo scrie frumos, ca o poveste, ca o baladă din acelea cântate odinioară la nunţi... Două balade şi o nuntă..."
SĂ CÂNŢI ... PROZĂ!
"Da, proză!", continuă maestrul Tudor Gheorghe. "E proză, dar e o proză ritmată, aşa cum am avut la un moment dat ideea, nebun total (am abandonat-o până la urmă), să cânt «Craii de Curte Veche». E o proză care se pretează cântecului. Are un anume ritm. În ultimă instanţă eu am gândit proza asta ca pe o Evanghelie laică. Dacă în biserică se poate cânta proză, de ce n-aş putea să cânt eu proza lui Alecu Russo? Şi am făcut asta. Dacă am fost capabil să cânt proză, de ce n-aş fi capabil să cânt poezie? Astfel am intrat definitiv în lumea lui Caragiale şi am făcut spectacolul.
Sigur, nimeni nu ştia, nu dădusem nici o vizionare, nu făcusem nimic. Şi se apropia ziua fatală de 30 ianuarie 1981. Cum erau zilele Caragiale, spectacolele au fost în aceeaşi zi: «O noapte furtunoasă» - Teatrul Naţional din Craiova, «O noapte furtunoasă» - Teatrul din Brăila, «Maria Filotti», «Începem» - un spectacol făcut la Botoşani, recitalul actorului Tudor Gheorghe: «Pe-un franc poet» şi «D'ale Carnavalului» - Teatrul din Bacău. Nimeni nu ştia cum va fi spectacolul. Doar Valentin Silvestru a venit şi a spus: «Maestre, nu-mi fac probleme! Sper că... muzica dumitale e la înălţimea poeticii Domnului Caragiale!» «Sper să nu vă dezmăgesc, domnule Silvestru!»"
ŞI... S-A FĂCUT SPECTACOLUL
Poetica lui Caragiale, muzica lui Tudor Gheorghe şi, de ce nu, geniul său care le-a împletit cu măiestrie pe amândouă, încât publicul a rămas fără aer. Şi Actorul fără aplauze... pentru început.
"Spectacolul a fost făcut în Sala mică. A durat 47-50 de minute. Lumea care a venit probabil şi-a spus: «Ăsta e nebun! Cum să fie poezia aceasta de Caragiale?» Ca o paranteză, am ferma convingere că dacă Domnul Caragiale n-ar fi avut un spirit atât de analitic, limpede, lucid, să realizeze că e contemporan cu Eminescu, el ar fi scris poezie. Dar în clipa în care şi-a dat seama a renunţat... În poezia lui sunt sclipiri extraordinare, dovedeşte o stăpânire a tehnicii poetice, extraordinară. E sensibil, când vrea, în poezie. Avea har poetic, Caragiale, dar a realizat că nu poate să fie decât pe locul II. A ales să rămână în dramaturgia sa, pe care Eminescu nu o putea aborda. Şi... iată că şi-au împărţit între ei feliile literaturii române."
Maestrul Tudor Gheorghe a adus pe scenă poetica Domnului Caragiale. "Am făcut spectacolul! Reacţia publicului la primul spectacol a fost incredibilă: la început nedumerire. (Trebuie să ne gândim şi la conjunctura din acea perioadă, când era frig în casă, când era frig în teatru, peste tot, iar eu spuneam poeziile alea). La început râdeau mânzeşte, neştiind ce să creadă, ce se va întâmpla, spunându-şi probabil: «Nu se poate! Ce se întâmplă? Ăsta e nebun la cap?» Iar pe final, când am spus: «Daţi-ne drumul din puşcărie/Daţi-ne posturi...», şi-au spus: «Dacă ţara e la mâna tuturor, hai, tată! De ce numai voi?!» Şi aşa se încheia spectacolul, cu această poezie. După ce l-am reluat am mai adăugat câteva poeme."
INTERZICEREA
Spectacolul fusese lucrat fără răsuflare. Fără repetiţii, fără vizionări. Premiera a lovit fix în durerile publicului, pe vremea când nici în şoaptă nu puteai să critici sau să-ţi exprimi vreo nemulţumire. Urmarea? "În ‘81 am dat un spectacol. Atât. A venit partidul şi a spus: «Cum, tovarăşe, fără vizionare?» «Dar e Caragiale!», le-am spus. «Da? Ia, să vedem noi, ce a vrut să spună tovarăşul?» Şi au interzis dintr-o dată spectacolul. Ei, bine asta l-a mâhnit foarte tare şi pe Silvestru care a avut dialoguri cu propaganda şi a spus: «Dom'le, dar e o chestiune de restituire a valorilor esenţiale ale spiritului...» «E.. Lăsaţi asta!», i s-a răspuns: «Ce, tovarăşul vrea să facem cincinalul în patru ani şi jumătate cu asemenea spectacole? Nu!» Aveau texte din astea. Şi atunci ne-au interzis.
Dar Valentin Silvestru, persuasiv şi serios, a zis: «Nu te supăra! Îl facem de ziua lui Caragiale, la Ploieşti». De ziua lui Caragiale, cei de la Ploieşti aflaseră. Fuseseră bineînţeles puşi în temă: «Fiţi atenţi, să nu vină ăla cu spectacolul că e nenorocire! Vă dă afară propaganda!» Am făcut însă spectacolul la Ploieşti. Reacţia a fost aceeaşi. Din nou am fost chemat şi mi s-a atras atenţia că nu e bine să mă joc cu asemenea lucruri. Eu am continuat să cred că e bine ce fac eu. Am încercat să reiau relaţia cu Muzeul Literaturii Române, unde făcusem câteva spectacole, ca să-l facem în cadrul seratelor. Dar mi s-a spus că e un spectacol cu probleme. «Nu e bine!»"
Cu Domnul Caragiale de braţ, pardon cu spectacolul, Tudor Gheorghe căuta o ieşire. Era prea frumos ! Şi cam... revoluţionar.
"Ştefan Cazimir a avut o idee de geniu: «Trebuie să fim mai deştepţi decât ei!» Şi a spus: «Facem spectacolul pe platforma muncitorească de la Pipera». (Eu am fost mereu bănuit că regret perioada aia, că sunt nostalgic. Dintr-un punct de vedere recunosc că da! Stilul lor agresiv de a ne opri pe noi, creatorii, ne obliga să fim inteligenţi, să fim mai deştepţi decât ei. Dar cine îşi închipuie că Dumitru Popescu era un prost sau Burtică era un tâmpit se înşală amarnic. Erau nişte oameni foarte deştepţi.
Ei, bine, la nivel superior nu te mai jucai cu ei pentru că ştiau exact despre ce e vorba. M-au şi chemat, mi-au explicat, am înţeles despre ce e vorba. Îi păcăleai, aşa, la nivel de judeţ!) Şi am făcut spectacolul «Pe-un franc poet» pe platforma muncitorească de la Pipera! Mi se zicea: «Domnu' Tudor, te duci să cânţi cu ăia, nici nu te bagă în seamă!» Nu trebuie subapreciat niciodată publicul. Cine îşi închipuie că dacă te cobori la nivelul publicului ai stima lui, se înşală. Publicul trebuie să fie un partener al tău şi să-l obligi într-un fel să se ridice la nivelul tău. Eu recunosc, sunt un artist de nişă, am publicul meu!
Publicul meu e publicul meu! Însă la spectacolele mele vin şi unii care nu ştiu neapărat despre ce e vorba! Am făcut un spectacol «Iarna Simfonic» la Timişoara. Unul îmi trimite un bileţel din sală să cânt «Mărine la nunta ta». Însă, după aceea, a venit la mine şi mi-a spus: «Dom'le, eu n-am ştiut despre ce e vorba, dar să mor că mi-a plăcut!» Şi uite aşa mi-am câştigat un nou spectator! (râde) La Pipera reacţia oamenilor a fost extraordinară. Cine crezi că a făcut nazuri?!
Secretarul de partid care a realizat că e o manevră. A fost ultimul spectacol. Atunci am fost chemat oficial şi mi s-a spus că nu e bine să continui cu asemenea insinuări. Eu am încercat din nou să spun că trebuie să facem cunoscută şi poezia Domnului Caragiale... Nu s-a mai putut. Şi, cu o ameninţare discretă, am renunţat de a mai face acest spectacol."
NEVOIA DE CARAGIALE
După 20 de ani, maestrul Tudor Gheorghe a simţit sau a auzit din nou drăcuşorul acela. Şi cu bucurie şi tristeţe şi-a dat seama că spectacolul «Pe-un franc poet» trebuie reluat.
"Am realizat prin 2002 că lumea care mă-nconjoară e lumea Domnului Caragiale şi mi-am spus că ar fi bine să reiau spectacolul. Şi l-am făcut într-o formă foarte interesantă. Dar avea doar 50 de minute, iar publicul dacă vine, doreşte să vadă mai mult şi ar putea fi nemulţumit. Şi am făcut doi poeţi: Eminescu şi Caragiale. Dar făcusem o afirmaţie, de care nu mă dezic nici astăzi, că nu cânt niciodată poezia Domnului Eminescu din cel mai simplu motiv posibil, pentru că eu mă consider un foarte bun amplificator al muzicii interioare a fiecărei poezii. Orice om sensibil când citeşte o poezie aude, aşa, o melopee, în interior.
Unii au capacitatea de a exterioriza asta, alţii nu. Eu am această capacitate. Muzica Domnului Eminescu este atât de perfectă încât orice adaos peste muzicalitatea versului Domnului Eminescu e pleonasm. Eu nu recunosc ca melos eminescian decât o singură melodie: «Sara pe deal» a lui Vasile Popovici care are dimensiunile şi forţa interioară a stării eminesciene. Restul, nu mă interesează! Nu pot să le ascult. Şi atunci m-am gândit: să găsim formula. Am găsit cele mai frumoase poezii care s-au scris în literatura română despre domnul Eminescu: de la Dan Verona, Romulus Vulpescu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, toţi marii poeţi care i-au adus un omagiu Domnului Eminescu.
Atunci am făcut spectacolul în două părţi. S-a numit, bineînţeles, «Pe-un franc poet»".
VEŞNIC ACTUAL
Tudor Gheorghe râde o dată cu Caragiale. A reluat spectacolul în 2002 şi astăzi simte acut că este cazul să îl aducă din nou pe scenă pe Domnul Caragiale.
"Căutând poeziile Domnului Caragiale, nu le-am cântat pe toate. La ediţia pe care am scos-o, o carte şi un CD, există şi poemele pe care nu le-am cântat. Cele cântate sunt scrise cu negru, celelalte - cu roşu. Există însă o strofă, din spectacolul ăsta, pe care mie mi-a fost foarte greu s-o spun. Foarte greu mi-a fost. Mie, Tudor Gheorghe, om care iubeşte poporul ăsta! O strofă cumplită: «Trec astăzi neştiut prin lume /Dar trainic las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor». Eu am reuşit să salvez multe dintre poeme şi prin interpretare. Sunt şi nişte rolişoare! Mă bate gândul să reiau spectacolul! Poemele lui Caragiale se potrivesc bine de tot astăzi...
Ceea ce este disperant din punctul meu de vedere este că tarele politice din vremea lui Caragiale sunt aceleaşi cu cele de azi. Încerc să-mi explic de ce?! Noi am avut o perioadă, nu de stagnare spirituală, ci de involuţie spirituală. Lumea care este acum e lumea pe care a trăit-o Domnul Caragiale. Dacă noi am fi avut un parcurs firesc de la dispariţia Domnului Caragiale până astăzi, politic vorbind, până la starea de azi. Dar noi am avut lumea Domnului Caragiale, din care mă bucur că nu fac parte, şi după aceea, mai târziu puţintel, a venit o nenorocire cumplită: războaiele, comunismul, şi... ne-au dat înapoi.
Ne-am întors exact acolo: în lumea Domnului Caragiale. De-aia mă bate gândul să reiau acest spectacol, pentru că e mult prea de azi. Din punctul meu de vedere genialitatea se manifestă la spiritele care sunt atemporale. Există însă şi poeţi de conjunctură. Dar poezia Domnului Eminescu, a Domnului Caragiale cuprinde poeme pe care zici că le-au scris astăzi."
Parol, Domnule Caragiale! "Uite, eu nu pot să-i spun Domnului Caragiale: Nenea Iancu. Am jucat în Caragiale, am făcut un rol special în regia lui Valeriu Moisescu, foarte mare regizor, cred că este cel mai mare spirit regizoral pe care l-a dat ţara asta. Numai că nu jucam clasic, nu jucam Caragiale, jucam Blaga. Jucam Catindatul. Pornind de la spaţiul mioritc al lui Blaga: pe aceste plaiuri au fost dacii, au venit romanii. Ăi mai daci nu s-au amestecat. Au rămas acolo sus.
S-au format românii. Au venit turcii. Ăi mai români s-au dus sus. Jos, s-au amestecat. Au venit ruşii. Ăi mai români au mers sus. Ei, bine, Catindatul era cel care voia să meargă sus, dar era tras de picioare, tot timpul. El nu înţelegea cum era chestia asta. Când am făcut spectacolul, intraseră ruşii în Cehoslovacia. Şi indicaţia lui Moisescu era fabuloasă: «Tudore, când auzi că zice: "Vine Nenea Iancu!", au intrat ruşii în Cehoslovacia, vin tancurile!» Iar eu ziceam cu lacrimile în gât. Şi n-aplauda nimeni!
Ultima dată am jucat în Caragiale rolul Pristanda, în regia lui Cornişteanu. Dar eu nu mai eram Pristanda, eu eram şeful SRI-ului din judeţ. El ştia toate şmecheriile. Şeful SRI-ului asta era: Pristanda. Asta era!"
Facem o pauză de poezie şi trecem la mici întâmplări de pe lângă scenă.
"Apropo, repetam la «O scrisoare pierdută» prima variantă a lui Cornişteanu. Celebra scenă din actul III de la alegeri avea loc în cârciumă, cu butoaie, cu bere, cu mici, cu discursurile lui Caţavencu, Farfuridi, care le dădeau de băut celor care ascultă. Eu jucam în varianta aia Brânzovenescu. Şi îl făcusem bâlbâit, bine făcut! Şi ca să fie bine făcut, adusesem şi un taraf. Lăutari bătrâni. Era unu, Creţu, genial. Şi îi zic: «Ce e, măi, nea Creţule, ce e cu mata? Ce ai?» «Uite, necăjit, necăjit, necăjit! Zici că să faci bine omului!» «Care?» «Îl ştii pe ăla al lui Piculeaţă?» «Da, îl ştiu?». «Mă fir-ar mama lui a dracului!
M-a rugat să-i dau dinţii, c-are nuntă. Şi i i-am dat. I-am zis că am repetiţii cu domnu' Cornişteanu şi să-mi aducă dinţii! Şi nu mi i-a adus!»."(Râde)
NOU
Revenim la poetul de un franc...Pe CD-ul apărut în 2002 şi reluat astăzi cu Ediţia de Colecţie apare o piesă care se cheamă "Grecesc". Foarte antrenantă, te duce imediat cu gândul la un chef de pomină. În prima variantă a spectacolui, "Grecesc" nu apărea.
"Mie mi-a plăcut în contextul spectacolul din 2002, ne spune maestrul Tudor Gheorghe. Melodia urmează după ce spun versurile despre doină: "Carpatul se înalţă... şi doina doineşte". Dar noi nu mai doinim. Azi, şi-au bătut joc până şi de doină. Puteam cânta altceva. Dar n-am vrut să ies din vremea lui Caragiale. Am folosit un cântec popular grecesc, din vremea aia."
Cu interdicţia din ‘81 rămasă pe fişa sa, cu îndrăzneala mereu existentă, Tudor Gheorghe îşi făcuse destui "prieteni". Spectacolul "Pe-un franc poet" mi-a fost interzis, dar nu m-au interzis atunci. Pe mine m-au interzis în ‘87 pentru că au înţeles că de fapt tot ceea ce fac eu, e rău. După o imprimare făcută la Sala Palatului cineva a luat o casetă cu ce am făcut eu acolo şi ce-am zis şi i-a dus-o Tovarăşului. Spuneam poezia lui Sorescu, «Rânduieli»: «Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,/Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră/ Şi să lase politica...»
He... He..."
DIASPORA
Aveau nevoie de Caragiale şi românii din străinătate. Din păcate, spectacolul "Pe-un franc poet" nu a ajuns niciodată la ei. Poate acum? În schimb, maestrul Tudor Gheorghe a desfătat de multe ori urechile diasporei. "Am fost în turneu prin Canada, acum 2-3 luni. Am fost de peste 10 ori şi am văzut în etape schimbarea românilor de acolo. Când am fost în anii '80 prima dată, era altă românime. Cei care plecaseră şi nu mai aveau şansa să se întoarcă niciodată acasă, în clipa în care au emigrat şi-au închis poarta, au pus lacăt.
În clipa în care mergeam mă primeau de parcă îşi primeau părinţii, rudele, îşi primeau ţara. Acum sunt două categorii: sunt cei realizaţi din punct de vedere profesional, medici, avocaţi, profesori, intelectuali, care vorbesc frumos despre ţară, lăcrimează şi le e dor, şi cei nerealizaţi, care înjură, inadaptabili căroar le e jenă să se întoarcă. Pe unii i-am cunoscut. I-am sfătuit să revină în ţara lor, unde le va fi mai bine!"
"Pe-un franc poet", un spectacol în care satira loveşte de la cele mai înalte niveluri, până la iubirea (din post) a ţăranului emancipat (sic !), sau cea a domnişoricilor de oraş, loveşte în moravurile cucoanelor de la oraş sau în pseudovitejiile unor beţivi, dar şi în cochetele ce dispreţuiesc... pe-un franc poet.
Revelaţiile
Când am fost prima oară în Canada, m-am dus iarna. Şi, până în Toronto, m-am oprit la Cascada Niagara. Eram cu doi preoţi. Era o zi frumoasă de sâmbătă, îngheţaseră stropii de apă pe copacii din jur. Şi am rămas acolo vreo trei ore. Am privit. Ceilalţi au plecat. Şi m-am întors în mine însumi, până la vârsta de 2 ani jumătate. Când am revenit în ţară l-am întrebat pe tata: "Măi, tată, aveam noi în casa veche o uşă verde şi eu, ca să ajung la clanţă, mă suiam pe un scăunel?" Iar tata a rămas blocat. "Da", mi-a răspuns. "Şi câţi ani aveam?" "Păi, n-aveai trei ani!".
Şi mi s-a mai întâmplat acest lucru şi la casa lui DaVinci, în Italia. După ce am vizitat tot, m-am aşezat pe un scăunel şi m-am uitat la spânzuratul ăla, din desene. Mirosea frumos, a pământ proaspăt lipit pe jos. Şi am stat şi acolo vreo oră. Au trecut turiştii pe lângă mine... Am ajuns la concluzia că în faţa marilor fenomene ale naturii şi în faţa marilor spirite eu reacţionez la fel.
Optimism
• Tudor Gheorghe
"Iar ne păcălesc deştepţii,
Boşii dau cu bidineaua
Când sunt coşcoviţi pereţii
Şi noi: "Vivat cacealmaua!"
Tremurăm pe-acoperişuri
Stă să cadă şandramaua
Ne-nvelim cu desfrunzişuri
Vivat, vivat, cacealmaua!
Foamea ghiorţăie pe creieri
Noi ne strângem iar cureaua
Ca un scârţâit de greieri
Strigăm: "Vivat cacealmaua!"
Visurile sunt mârţoage
Nu mai pot să ducă şaua.
Ca butoiul fără doage
Se desface cacealmaua.
Şi rămânem iar ca proştii,
A sărit din lanţuri zaua
Pocheriştii sunt de-ai noştri
Şi ne place cacealmaua!"
Stare de fapt
•Tudor Gheorghe
"Mi s-a pus de ieri un nod în gât
Şi mă-neacă fumul vorbăriei
Nimeni nu mai ştie cum şi cât
Trestia şopteşte mustăriei.
Curg şiroaie de minciuni
pe stradă
Nici-o lacrimă de adevăr.
Rar de tot o rază ia-n răspăr
Întunericul ce va să cadă.
Dau pensionarii semn că mor
Şi copiii fug mereu de-acasă
Şi aleşii latră-n difuzor
Că vor face ţara mai mănoasă.
Şi deasupra, bunul Dumnezeu
Sictirit de golul din cuvinte
Stinge mucul candelei de seu
Şi visează c-o s-ajungă... preşedinte.
Pentru această Ediţie de
Colecţie, maestrul Tudor
Gheorghe ne-a dăruit două
dintre poemele domniei sale."
