Istovit de propria-i menire

Anul trecut, jurnalista şi poeta Clara Mărgineanu a realizat un film documentar despre viaţa marelui rapsod.

Trăirile puternice, inexplicabile în clipa primului impact emoţional, se concretizează şi se descătuşează cândva, răzbunător... Cam aşa mi s-a întâmplat şi cu Zavaidoc.
Ascultându-l cu aproape 20 de ani în urmă, aveam impresia că se deschide un culoar prin care spintec timpul, aşezându-mă confortabil într-o caleaşcă din Bucureştiul anilor ’40. Nu aveam cine ştie ce reprezentări vizuale pe atunci, lucra mai mult imaginaţia declanşată de cântecele sale, acut, până la sfâşiere... Cântece ascultate pe diverse suporturi magnetice sau interpretate de lăutari vestiţi (şi acum), în primii ani de după 1990. Probabil, e destul dacă amintesc (cunoscătorilor) că acţiunea se petrecea de cele mai multe ori în pitorescul şi sinucigaşul local ,,Şarpele Roşu” ...”Dacă ea nu mă iubeşte/ Pentru ce m-a sărutat/Dac-amorul nu-i prieşte/La ce-a-plâns când am plecat?!/Şi de ce tremurătoare/Ea la pieptu-i mă strângea?/De-i ceream o sărutare/Ea-mi da zece, dar plângea!” Câtă angoasă şi duplicitate, ce cumplite stări contradictorii pulsau în inimi­le graţioaselor doamne din prima jumătate a secolului trecut... Ce amoruri tăinuite se plimbau seara la lumina felinarelor... Călătorind adesea cu visul de mână, în mirajul interbe­lic, printre flaşnetari şi fanfarele din parcuri, proiectându-mă într-o grădină de vară cu lacrima ascunsă sub borul unei spectaculoase pălării, într-o zi m-am întâlnit cu Zavaidoc. Ştiu că i-am spus ceva la ureche, apoi, mulţi ani, mi-am trăit viaţa doar în vremurile noastre.  

CE SĂ FAC? CE POT ŞI CE ŞTIU SĂ FAC? Până într-o după-amiază de vară, când am stat de vorbă cu Jean Dumitraşcu, pe o terasă din Piteşti. Vorbindu-mi despre Zavaidoc, năbădăiosul, mi-am amintit că acestuia îi promisesem ceva cândva, iar acum, brusc, cineva mă trăgea de mână în trecut... Într-un trecut pe care l-am purtat cu mine, apărându-l ca pe o taină, ascuns de zgomotul şi forfota ce îmi mistuiau fiinţa. Ce să fac? Ce ştiu şi ce pot să fac pentru Zavaidoc, mă întreba o şoaptă nerostită şi m-am trezit spunându-i lui Jean: “Voi încerca să fac un documentar!”.  Peste câteva săptămâni, am filmat în Piteşti, pe străzile Trivale şi Zavaidoc, la Hanul Cuţitarilor, acasă la Florea Voinicilă... Am găsit-o (întâi în arhiva TVR, într-o înregistrare din 1972) pe Constanţa Zavaidoc, care m-a plimbat prin amintirile sale de copil, povestindu-mi-le în faţa Atheneului Român. (Cu porumbei adiaţi în razele începutului de toamnă, şi acum le aud zborul...!). L-am întâlnit pe muzicologul Viorel Cosma, arhiva vie a lăutarilor de altădată, care m-a ajutat imens, fără de care nu aş fi putut reface traseul logic şi cronologic al existenţei incendiare şi tragice a lui Marin Teodorescu Zavaidoc. Am avut posibilitatea şi norocul de a găsi şi insera valoroase imagini de epocă, din arhiva Televiziunii Române. Noroc chior să găsesc, de exemplu, o imagine cu Casa de discuri “His Masters Voice”, una dintre cele cu care Zavaidoc a avut contracte. Sau imagini cu discuri de patefon ale firmelor “Cristal” şi “Columbia”, dar, peste toate, imagini cu străzi, trăsuri, expresii ale trecătorilor, cafenele, grădini.  Într-un cuvânt, viaţa de atunci... Suportul vizual perfect pentru muzica lui Zavaidoc.  

I-AM AUZIT JALEA. Am fost pe urmele lui Zavaidoc şi parcă i-am auzit jalea. Acum, într-o perioadă de declin dramatic a muzicii lăutăreşti autentice, Zavaidoc se mai aude la Festivalul care îi poartă numele şi, probabil, în intimitatea fiecărei singurătăţi sau la nostalgice agape private... Nu m-am încumetat să fac un sondaj pe stradă, să întreb cine a fost Zavaidoc şi cu ce s-a ocupat el. M-ar fi întristat peste măsură răspunsurile, deşi aş fi reuşit să înţeleg ce a determinat dezastrul stării de fapt...  

O VOCE DE TENOR. “Avea o voce de tenor, cu un registru înalt, ieşit din comun. Avea din născare un registru de invidiat, avea o forţă fizică a vocii excepţională. Să nu uităm că pe vremea aceea nu exista microfon...”, spune în documentar domnul profesor Viorel Cosma. Putea fi cântăreţ de operă, aşa cum i s-a propus, dar a refuzat, preferând să cânte în localuri, unde câştiga imens pentru vremea aceea. Dincolo de argumentul financiar, cârciumile erau mult mai în acord cu destinul său şi predilecte pentru firea sa... După ce a semnat contracte cu importante case de discuri ale vremii (Columbia, His Masters Voice, Odeon şi Cristal), Zavaidoc a devenit o vedetă naţională. Numele său a făcut epocă în restaurantele bucureştene ale vremii: La berbec, La şosea, Cireşica, Roata lumii, La Mariţa borţoasa, Parcul Trandafirilor, Coşna, La cotitură sau în Piteşti, la Hanul Cuţitarilor (există şi astăzi, în litigiu, revendicat de moştenitori...), Tuluca, Stoica, Tralea... Cântăreaţa Elena Zamora îşi aminteşte în cartea sa  “Am slujit cântecul” că “pentru a mai ridica moralul răniţilor se făcu o echipă din artiştii adunaţi acolo, care mergeau prin spitale, dând programe artistice”. Interpreta mai scrie că Zavaidoc s-a întâlnit cu George Enescu în primul război mondial. După război, Bucureştiul s-a trezit la viaţă, oamenii, încercând să uite dezastrele trecute, au invadat restaurantele şi grădinile de vară...  

FERICIREA, ÎNTR-O SANIE CU ŞAMPANIE... Deşi se spune că avea mare succes la femei, până la urmă, la 43 de ani, se căsătoreşte cu iubita sa de atunci, Constanţa, însărcinată în şapte luni. Se purta minunat cu consoarta sa, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma. În restaurante erau serviţi cu şampanie fină, din partea casei, comandau peşte viu, direct din acvariu... Era perioada în care Zavaidoc câştiga imens, avea maşină, avea şofer şi conturi serioase în bănci. În noiembrie 1940, i se naşte primul copil, o fetiţă botezată… Constanţa, al cărei botez are loc o dată cu nunta părinţilor ei, în noaptea de Revelion a anului 1941. Viaţa de familie nu i-a fost tocmai liniştită. Se întâmpla uneori să apară câte “o nebună” de la Bucureşti, să se convingă că Zavaidoc chiar s-a căsătorit. Când i s-a născut al doilea copil, un băiat, în culmea fericirii, Zavaidoc străbate Piteştiul într-o sanie plină cu sticle de şampanie, ciocnind cu trecătorii...  

O PRECIZARE ESENŢIALĂ. În perioada aceea, restaurantele se bat pe Zavaidoc, iar concurenţa era redutabilă: Jean Moscopol, Maria Tănase, Gion, Titi Botez, Mia Braia... Se ştie că o altă glorie a muzicii interbelice a fost Cristian Vasile, îndrăgostit nebuneşte, se spune, de o frumuseţe stranie, pe nume Zarada, ceea ce în limbajul etniei rrome înseamnă minunata. S-a vorbit despre o rivalitate între Zavaidoc – năbădăiosul şi Cristian Vasile, care a făcut ravagii cu Zarada... O rivalitate ca între marii artişti. Folclorul urban îl acuză pe Zavaidoc că ar fi pus la cale uciderea Zaradei, pentru a-şi torpila psihic adversarul. Povestea a fost preluată şi răspândită pentru că, aşa cum e scris în manualele de manipulare, o minciună cu cât este mai mare cu atât devine mai credibilă... Oricum, pentru a prelungi traseul nostru mental în epoca respectivă, cităm din descrierea lui Mircea Cărtărescu, în volumul “De ce iubim femeile”: ,,Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori, guriştii se întâlniseră însoţiţi de malacii lor şi scoaseră cuţitele”. Proza lui Mircea Cărtărescu este însă ficţiune, dar mulţi cititori nu au avut puterea să reţină această precizare esenţială. Dar probabil, la toate acestea, Zavaidoc ar fi răspuns prin cântecul lui celebru: Sânge rău de ce mi-aş face/ Şi pe cine să te mânii/ Este-o veche zicătoare/ Bate vântul, latră câinii...   

4 APRILIE 1944. Din păcate, acest om care a strâns averi uriaşe, interpretul care a fost plătit regeşte de casele de discuri, bărbatul iubit de femei şi adulat de public, artistul care a pătruns în cele mai selecte cercuri ale societăţii româneşti de atunci a murit sărac şi fără casă. La 4 aprilie 1944, la primele bombardamente, casa lui Zavaidoc a fost incendiată. S-a îmbolnăvit, a orbit şi a murit la numai 48 de ani la Spitalul Filantropia. Ultimele sale cuvinte se pare că au fost: «Grozavă-i moartea...!”. Este înmormântat la Cimitirul Cernica din Bucureşti. Din cei trei copii pe care i-a avut, mai trăieşte doar Constanţa Zavaidoc. Domnia sa a moştenit talentul tatălui şi a făcut carieră muzicală doar până la 36 de ani. Acum a împlinit 68 de ani, locuieşte singură în Bucureşti, în condiţii grele, dureroase. Avea doar 4 ani când a murit Zavaidoc, de care îşi aminteşte cum cânta cu ea în braţe, cum îi umplea landoul de bani... Mama Constanţei Zavaidoc i-a povestit acesteia că tatăl ei îşi scrisese memoriile, distruse la bombardament, împreună cu alte afişe şi documente ale epocii.  

ADRESE ŞI STATUI. La Piteşti există o stradă care îi poartă numele. Sculptorul Eugen Petri a realizat bustul lui Zavaidoc,  urmând a fi turnat în bronz. Ne mai rămâne doar să vărsăm un pahar cu vin vechi în fântâna acordurilor sale. Ne rămâne muzi­ca lui Zavaidoc, odihnită în discuri de patefon, pregătită oricând să oglindească în lama cuţitului iubirea şi jalea. Timpul transformă marile destine în adrese şi statui...