Aegidius Pizmaşu

Când doctorul Pizmaşu l-a botezat pe fiu-său Aegidius, ca să ştie lumea că el şi ai lui se trag din latinitate şi din Şcoala Ardeleană, nu avea cum să-şi închipuie că-i dă de lucru pentru toată viaţa. De fapt, ar fi trebuit să-şi închipuie, fiindcă şi un nume ca Pizmaşu e de ajuns pentru ca imaginaţia vicioasă a celor care-l aud să lucreze. Nu numai analfabeţii şi persoanele mai vulgare aveau o tresărire când terminau de pronunţat prima jumătate, ci şi unii oameni cu şcoală se opreau dinadins la mijloc şi ridicau niţel tonul după aceea.

Aegidius şi-a dat seama că va avea de tras din cauza numelui în şcoala elementară, şi nu din cauza copiilor. Aceştia îi zi­ceau cum se nimerea, când Agidius, când Egidius. Tovarăşa învăţătoare însă, ca s-o facă pe deşteapta, l-a pus să-şi strâmbe gura, până când a trebuit să fie dus la doctor, ca să-l pronunţe dintr-odată pe a şi e. De atunci, Aegidius a rămas cu falca stângă niţel mai ridicată decât dreapta şi, în loc să scoată un singur sunet din a şi e, i-a mai ieşit în plus un şuierat. În liceu, mai mult ca să poată scurta discuţia cu  o explicaţie deşteaptă, când era întrebat de unde vine Aegidius şi dacă înseamnă ceva în latină, cum ar fi la noi Pisică, Turbatu ori chiar Belivacă, fiul domnului Basilius Pizmaşu a cules din cărţile de istorie şi din dicţionarele cu personalităţi antice poveştile a şapte Aegidiuşi.

Cel mai mult i-a plăcut de un general roman din Dacia, care a puit o droaie de copii cu părul creţ şi cam măslinii la chip, fiindcă era de neam din Cartagina. Băiatul lui Pizmaşu avea el nişte motive personale să-i placă de generalul Aegi­dius Coeleus Mayor. Aegidius Pizmaşu avea părul sârmos şi creţ, iar la chip aducea binişor cu un  mulatru.

Se poate spune că ziua în care a deschis cartea de istorie a fost providenţială. Aegidius nu mai contenea citind cărţi de istorie şi tot ce i se părea fără o explicaţie logică în vieţile şi în înfăţişarea oamenilor cu care avea de-a face se limpezea dintr-odată. Ca şi Aegidius, cunoscuţii, prietenii, profesorii şi neamurile îşi găsiseră, fiindcă erau citiţi şi ambiţioşi, câte un om de seamă din trecut "cu care socoteau că seamănă. Până şi tâmpitul de vărul Gogu, care pierduse o ureche într-o încăierare cu nişte ţigani, zicea nu ştiu ce de unul, vangogu, care-şi tăiase o ureche ca să picteze mai bine.

Tot întrebându-i pe unul şi pe altul, Aegidius a descoperit că nu era persoană care să nu fi scormonit în trecut până când a dat de un om de seamă, de un ins celebru cu care să semene la ceva: la nume, la urechi, la obiceiuri sau la numărul de la bocanci.

Dar lucrul care l-a mirat cu adevărat pe Aegidius şi i-a mai scurtat din zelul genealogic a fost reciproca: nu exista, în toate cărţile despre marii oameni, unul care să nu-i fi semănat, şi nu doar o dată în viaţă, ci de mai multe ori, unui om mic. Chiar şi Ştefan cel Mare, cât fusese el de mare, se îmbăta criţă în multe din zilele domniei lui, aidoma lui nea Vasile, unchiul dinspre mamă al lui Aegidius.