Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îi privim pe conducători cum se plimbă pe culoarele puterii în hainele lor cele noi. Toată lumea aplaudă. Nimeni nu îndrăznește să spună că sunt goi. Mai ales cetățenii care, cu fiecare generație, pierd din capacitatea de a vedea clar. Nu din întâmplare. Educația lor a fost redusă deliberat. Degradată sistematic! Obediență în loc de gândire, memorare mecanică în loc de analiză, tăcere în loc de întrebări incomode. Conformism în loc de curiozitate…
Școlile sunt în hățișul programelor stufoase și al manualelor vechi. Profesorii care cultivă independența sunt împinși la margine. Resursele lipsesc; reformele rămân spectacole. Conducătorii subminează capacitatea noastră de a gândi critic pentru a ne aduce la nivelul lor - un nivel care nu e evoluat, dar care le permite să ne controleze.
Privim și vedem o populație care nu poate pune întrebări pertinente, care nu înțelege mecanismele economice, sociale sau politice care îi afectează viața. O masă docilă, mulțumită să aplaude. Exact ca în povestea lui Andersen, unde împăratul se plimbă mândru în haine invizibile, iar subiecții pretind că le văd frumusețea.
Mai concis exprimat: cetățeni care reacționează la slogan, nu la argument; public care confundă politicul cu spectacolul. O populație slab educată nu contestă, nu înțelege mecanismele economice și instituționale care îi afectează viața.
Strategia funcționează perfect. Cu cât gândirea noastră e mai limitată, cu atât manipularea devine mai ușoară. Liderii își pot perpetua decizii greșite sau regresive, fără opoziție reală. Nu doar politica suferă. Societatea pierde capacitatea de a genera cultură, idei noi, inovație. Educația compromisă uniformizează mentalitățile și reduce libertatea.
Manipularea nu mai cere forță; ci ignoranță. Cenzura se substituie prin vid educațional: cu cât gândirea e mai puțin intensă, cu atât controlul devine mai stabil. O societate care nu analizează singură nu are nevoie să i se interzică nimic - își impune limitele singură.
Istoria e plină de avertismente. Civilizațiile care nu și-au educat populația au fost rapid depășite de altele care au investit în curiozitate și competență. Subminarea educației nu e indiferență, ci tactică de consolidare a puterii. Masa nu mai gândește, supunerea e maximă, iar liderii se plimbă mândri… goi.
Dar chiar și în întuneric există rezistență. Poate nu zgomotoasă, dar vie. Ceva de care am mai pomenit de curând, când am readus în atenție cartea lui Markus Zusak. Ca la Liesel Meminger, din Hoțul de cărți. Fata care fură literatură, citind pe ascuns, sub scândurile podului. Care salvează pagini din flăcările cenzurii. Fiecare frază reținută, fiecare paragraf salvat - o mică victorie împotriva uitării. Așa se luptă cu opresiunea: nu cu arme, ci cu cuvinte. Cu memoria. Cu ideea că mintea eliberată e un pericol pentru orice împărat gol.
Și apropo de împărați, Stalin spunea: „Ideile sunt mai puternice decât armele. Noi nu-i lăsăm pe dușmanii noștri să aibă arme, de ce i-am lăsa să aibă idei?”. În aceeași cheie a terorii culturale, dramaturgul nazist Hanns Johst formula cu brutalitate: „Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”. Două propoziții care pun în oglindă frica totalitară: nu e vorba doar de controlul resurselor materiale, ci de suprimarea oricărei surse de libertate intelectuală.
Tragic este că instrumentele de redresare există. Resursele ar putea sprijini reforme reale. Curriculumul ar putea fi modernizat. Profesorii ar putea stimula curiozitatea și analiza critică. Dar orice dezvoltare intelectuală a populației e privită ca amenințare. Orice minte care gândește mai sus decât propria lor viziune riscă să-i dea jos de pe tronul invizibil.
Între timp, noi stăm și aplaudăm hainele cele noi ale împăratului. O națiune redusă la nivelul mediocrității conducătorilor. Incapabilă să-i depășească, dar care acceptă o relație de vasalitate pentru a susține iluzia de control și stabilitate.
Și totuși, sub această tăcere colectivă, se aud șoapte. Adolescenți care citesc noaptea. Profesori care încurajează gândirea liberă în clase înghețate. Biblioteci care încă miros a hârtie vie. Fiecare carte citită pe ascuns e o fereastră spartă în zidul propagandei. O formă de revoltă liniștită, dar reală. Ca în citatul din Einstein, care observă cum curiozitatea supraviețuiește miraculos educației școlare.
Educația devine astfel terenul central al luptei pentru libertatea gândirii. Nu e doar o chestiune de politici publice. E un act colectiv: dreptul de a înțelege lumea, de a pune întrebări, de a dezbate, de a inova. De a fi curios. Și a pune întrebarea: De ce? Fără asta, societatea rămâne captivă în propria mediocritate.
Conducătorii? Continuă să se plimbe goi, mândri de hainele lor invizibile. Iar noi… noi zâmbim timid, dar undeva, sub scândurile podului, o Liesel mai deschide o carte.
Așa cum Hayek avertizează: drumul către servitute nu începe cu lanțuri vizibile, ci cu control subtil, cu subminarea gândirii independente și cu educația folosită ca instrument de uniformizare. Fiecare generație care nu învață să gândească critic devine o verigă într-un lanț al obedienței. Libertatea nu se pierde peste noapte, ci cu fiecare întrebare „De ce?” ignorată, la fiecare bătaie din palme la hainele cele noi ale împăratului.
Citește pe Antena3.ro
