Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nici economia, nici politica, nici cultura nu pot funcționa fără reguli, dar nici nu pot progresa fără libertate. Din tensiunea dintre disciplină, creativitate și piață se nasc atât crizele, cât și oportunitățile. Întrebarea nu este care dintre aceste forțe primează, ci cum pot fi orchestrate astfel încât să producă nu doar stabilitate, ci antifragilitate - acea capacitate de a deveni mai puternic prin șocuri.
Disciplina are un farmec rece: dă predictibilitate și siguranță. Vargas Llosa surprinde în Orașul și câinii cum liceul militar, prin reguli rigide și ierarhii stricte, modelează indivizi obedienți, dar rareori creativi. Economia funcționează adesea pe aceeași logică: bugete planificate la virgulă, audituri interne, lanțuri logistice impecabile. Companiile care își bazează succesul pe disciplină sunt robuste, însă robustețea nu este totuna cu progresul. Ea protejează de riscuri imediate, dar riscă să paralizeze adaptabilitatea. Așa cum avertiza Mancur Olson, instituțiile rigide devin în timp capturate de „coaliții distributive”, grupuri de interese care blochează schimbarea pentru a-și proteja privilegiile. Ordinea, dacă nu este dublată de flexibilitate, ajunge să inhibe tocmai forța vitală a dezvoltării.
De cealaltă parte, creativitatea este anarhia binevoitoare care face ca sistemele să respire. Este energia care transformă resurse limitate în oportunități neașteptate, motorul inovației tehnologice, forța care face ca mici start-up-uri să răstoarne ierarhii aparent imuabile. Joseph Schumpeter descria această dinamică prin celebra sa teorie a „distrugerii creatoare”: progresul nu apare din conservarea ordinii, ci din spargerea tiparelor și din nașterea unor forme economice noi pe ruinele celor vechi. Totuși, libertatea nelimitată nu garantează nimic. Creativitatea fără un mecanism de selecție rămâne doar experiment. Piața intervine aici ca profesor sever: validează ce merită și elimină ce nu rezistă. Friedrich Hayek argumenta că piața nu este doar un mecanism de schimb, ci un sistem de descoperire - un proces prin care informații dispersate se adună și se transformă în cunoaștere socială. În acest sens, piața funcționează ca arbitru între disciplina ordinii și anarhia creativității.
Dar nici acest echilibru nu explică pe deplin supraviețuirea pe termen lung. Nassim Nicholas Taleb a arătat limpede: nu este suficient ca sistemele să fie rezistente, ele trebuie să fie antifragile. Adică să se hrănească din crize, să învețe din șocuri și să devină mai puternice în dezordine. Paradoxal, armata, simbolul prin excelență al disciplinei, ilustrează acest lucru. Ofițerii trăiesc cu aleatoriul în fiecare scenariu, înțelegând că incertitudinea nu poate fi eliminată, ci doar administrată. Taleb povestea că militarii sunt poate cei mai autentici gânditori ai riscului: spre deosebire de directorii de corporații sau de politicieni, ei nu pot ignora consecințele deciziilor. Armata nu combate haosul prin iluzia controlului total, ci prin cultivarea unor mecanisme de adaptare rapidă. Aici se află miezul antifragilității: nu supraviețuiește cel mai disciplinat sau cel mai creativ, ci cel care știe să transforme imprevizibilul în resursă.
Această lecție devine esențială pentru societățile aflate în tranziție. Samuel Huntington avertiza încă din 1968 că modernizarea economică și socială, dacă nu este însoțită de instituții solide, generează instabilitate. România ilustrează exact această contradicție: creștere economică, integrare europeană și digitalizare rapidă coexistă cu instituții fragile, adesea capturate de cicluri electorale. Rezultatul este o vulnerabilitate structurală. Ordinea administrativă există mai degrabă pe hârtie, creativitatea antreprenorială este adesea sufocată de reglementări instabile, iar piața - arbitru sever - devine ea însăși distorsionată de intervenții populiste.
Douglass North a formulat, într-un limbaj simplu, esența problemei: „instituțiile sunt regulile jocului într-o societate”. Fără reguli clare și stabile, jocul economic devine imprevizibil, iar costurile de tranzacție cresc. România a câștigat timp prin disciplina macroeconomică impusă de apartenența la Uniunea Europeană și prin libertatea relativă a pieței, dar nu a reușit să construiască instituții suficient de robuste pentru a transforma progresul conjunctural în dezvoltare durabilă. Costurile se văd în migrația masivă, în lipsa de personal calificat, în volatilitatea fiscală și în criza cronică de încredere. Acolo unde instituțiile nu reușesc să creeze un cadru predictibil, dezordinea nu mai produce antifragilitate, ci stagnare.
Amartya Sen completează această perspectivă printr-o altă intuiție fundamentală: dezvoltarea nu se reduce la PIB sau la creștere economică, ci la extinderea libertăților reale ale oamenilor. Instituțiile, piața și disciplina statului nu au valoare în sine, ci doar în măsura în care lărgesc orizontul de alegere al indivizilor. Dacă migrația devine singura opțiune pentru milioane de cetățeni, atunci dezvoltarea este incompletă, chiar dacă indicatorii macroeconomici arată bine. Din această perspectivă, România are nevoie nu doar de disciplină fiscală sau de creativitate antreprenorială, ci și de instituții capabile să garanteze libertăți autentice: educație de calitate, justiție independentă, administrație funcțională.
Exemplele din economie confirmă această logică. Toyota combină rigurozitatea proceselor cu libertatea inginerilor de a improviza. Apple impune standarde stricte de producție, dar cultivă inovația în design. La scară micro, această orchestrare explică succesul. La scară macro, România trebuie să învețe aceeași lecție: disciplina în gestionarea resurselor publice, libertatea creativă a pieței și instituții stabile care să facă legătura între ele. Doar așa dezordinea crizelor - fie ele financiare, climatice sau geopolitice - poate fi transformată într-un motor al dezvoltării.
Trăim într-o epocă a incertitudinii permanente. Fiecare criză e o probă de foc: pentru firme, pentru state, pentru indivizi. Fragilitatea se vede atunci când regulile sufocă libertatea sau când haosul devorează ordinea. Antifragilitatea se construiește atunci când instituțiile canalizează tensiunea dintre ordine și dezordine într-o sursă de progres. Lecția ultimă este aceeași pentru economii, organizații și indivizi: succesul aparține celor care știu să transforme regulile în structură, libertatea în valoare și dezordinea în oportunitate.
Citește pe Antena3.ro
