Apă de lux

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Într-un restaurant în vogă din New York se servesc 25 de feluri de apă. Ca să devină un lux, apa pe care şi noi o bem, sub mai multe nume şi stări, fără să conştientizăm asta, trebuie să-şi proclame identitatea cu o anume ceremonie. La mine acasă beau apă minerală sau plată, rece sau la temperatura camerei, cu gheaţă sau cu lămâie şi în alte 10 sau 20 de feluri, aşa cum respir. O beau şi gata. Nici dacă aş cumpăra câte o sticlă din toate mărcile de apă de pe piaţă n-aş simţi nimic deosebit. Ei, bine, la restaurantul newyorkez toate zecile de ape de firmă înscrise în meniu comportă la rândul lor câteva zeci de tratamente, iar clienţii de lux apreciază acest lucru şi suportă, cu sentimentul apartenenţei la o elită a setei,  diferenţele de preţ dintre Evian-ul servit la fix 10 grade Celsius şi cel încălzit, pentru gâtlejurile mai sensibile, la fix 18 grade Celsius.


N-am avut în mână lista de apă a selectului local yankeu. Prin urmare, nu pot decât să delirez în lipsă, imaginându-mi în câte moduri pot fi sensibilizaţi oamenii la virtuţile şi suficienţele apei de toate zilele. Nu-i departe vremea când vom plăti ca să respirăm 25 de feluri de aer. În Japonia se întâmplă. Pe bulevardele cele mai circulate există rezervoare automate în care bagi yenul şi câteva minute îţi oxigenezi plămânii cu aer de munte. De fapt, cu oxigen din tub preparat cu E-uri specifice, ca să miroasă a zambile şi zorele de Fuji. Eschimoşii au o serie lungă de nume pentru zăpadă. Pentru noi, orăşenii lui peşte, zăpada e, preţ de câteva ore, un spectacol şi apoi, câteva zile, o nenorocire şi un război cu primăriile. La eschimoşi, zăpada e o continuitate şi un întreg inventar de situaţii purtând fiecare un nume. Prima zăpadă se numeşte Popescu, iar ultima, Ionescu. Zăpada pufoasă se cheamă Gigel, în vreme ce zăpada de gheaţă e Apopistroaiei. Trăind toată viaţa într-o lume îngheţată şi albă, e normal ca gheaţa şi albul să suporte nuanţări de meniu. Eschimoşii n-au restaurante de lux, dar ceaiul preparat din zăpada cu înlocuitori are precis alt prestigiu culinar decât acela fiert din zăpada pură de la Polul Nord.

Tot ce începe prin a fi un lux sfârşeşte prin a deveni un obicei şi o chestiune de normalitate. După ce şi alte restaurante, din toată lumea, vor proceda cu apa la fel cum procedează cu vinurile, vom realiza probabil că zicala "suntem ce mâncăm" trebuie întregită: suntem ceea ce mâncăm şi ce apă bem. Civilizaţia are această putere de a descoperi toate feţele lucrurilor şi a stabili deosebiri de fineţe. Din păcate, o face adesea atunci când nu mai are pe ce să-şi aplice puterile. Apele murdare, alterate, periculoase, pe care le beau ţăranii şi milioane de orăşeni în România, sunt mai lesne de numărat şi nominalizat decât cele curate şi sănătoase. Ne minunăm că la New York funcţionează un restaurant unde apa – ca şi stilul, cum zicea Buffon – e omul, deşi, dacă deschidem ochii mari, vedem că şi pe strada noastră e la fel.