Are cineva dintre dumneavoastra un pix?

Nu plec niciodata de acasa fara un pix si carnetul in care-mi notez subiecte de articole.

Candva ezitam sa scot carnetul in public. Aveam senzatia ca toata lumea se holbeaza la mine, iar unii ma privesc cu repros: Ia te uita la asta, vrea sa-l stie toti ca e nu stiu cine! Acum ma opresc in mijlocul trotuarului si imi notez ideea ca tigancile care se pisa da-n picioarelea, cand le vine. O fac cu atata firesc, ca nu ma mai ia nimeni in seama. Totusi, intr-o zi am plecat de acasa fara pix si carnet.

Odata si odata trebuia sa se intample. Uiti ceva vital intaia oara, apoi uiti mai des si tot asa, pana ce uiti totul, de la mana pana la gura. Daca nu le notezi atunci cand iti vin, ideile destepte se duc la altii. Am regasit cateva din ideile pe care nu le-am insemnat in carnet chiar in clipa cand mi-au sagetat mintea la scriitori din Japonia, Insulele Maldive, Rusia, Venezuela si Alaska. Bravo lor ca au avut pixul si carnetul cu ei!

Prudent, am apucat ideea de coada si am intrebat mai multi cetateni care frecau menta in parc daca imi pot imprumuta un pix. Ce poti sa faci cu un pix decat sa scrii? Cu toate acestea, doi dintre ei m-au privit de parca le ceream o mitraliera, unul m-a fixat cu un soi de pizma mocnita insemnand: "Am eu mutra de om cu pix, ma mate fripte?!!", iar alti doi s-au scuzat politicos, ca niste oameni care stiu ca lumea e plina de ticniti, pe care nu-i bine sa-i intarati. Nimeni din parc nu avea pix. I-am luat la rand pe toti, mosi si babe, tineri si tinere, cucoane intre doua varste si sahisti care jucau table si m-am ales cu aceeasi privire contrariata. Daca le ceream contul din banca sau cheile de la masina n-ar fi fost mai surprinsi.

Cu un pix poti sa scoti ochii oamenilor, sa scormonesti intr-un musuroi de furnici, sa intepi in fund domnisoarele, cand e inghesuiala la metrou, si alte treburi ciudate. Insa nouazeci si noua la suta din locuitorii intregi la minte ai Romaniei inteleg ca le ceri un pix ca sa scrii ceva. Se vede treaba ca nimerisem exact in ziua cand ceilalti unu la suta cu mintea ciobita se adunasera, chemati de o voce misterioasa din tarii, in parcul din preajma blocului meu. Catorva, care aveau fete de functionari, de amploaiati deprinsi cu scrisul si socotitul, le-am aratat podul palmei si le-am explicat ca, neavand carnetul la mine, mi-as fi notat ideea care tocmai mi se invartea prin cap in palma. Cu conditia, bineinteles, sa-mi imprumute pentru cateva clipe un pix. Acestia au fost cei mai expliciti: La pensia noastra, de unde pix?

Ca la un semn, prin creier au inceput sa-mi tropaie tot felul de ganduri negre si antiromanesti. Dar si altele despre lumea in care traiam, despre soarta ingrata a indivizilor cu idei, despre sfarsitul civilizatiei ei si asa mai departe. Desi in Bucuresti exista o multime de parcuri, iar eu intrebasem de un pix doar intr-unul. O gramada de ganduri, cum spuneam, negre, dar si unul alb: Cand pleci fara pix de acasa nu inseamna ca oamenii care n-au niciodata nevoie de pix sunt gresiti. Mai probabil e ca un om care scrie tot timpul sa fie de acum prea mult.