x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Augustin Buzura

1
Autor: Marian Nazat 13 Oct 2013 - 16:01
L-am cunoscut, mai întâi, din cărţi. Într-o vreme în care cartea chiar însemna ceva. O alternativă fermecătoare şi revanşardă la rigiditatea unui sistem adesea absurd. Şi tot citindu-l, mi l-am închipuit în fel şi chip. La  capătul lecturii te întrebi, firesc, cum o fi autorul scrierii, o semăna el oare  cu personajele universului creat din  cuvinte meşteşugite  ? Ei, bine, pe Augustin Buzura nu l-am fixat precis în imaginaţia mea, îmi părea o fire  complicată  şi, oricum, eram prea crud să-l cântăresc  de la distanţa aceea intimidantă. Avea o scriitură densă şi riguroasă,  ca orice condeier ardelean aşezat în rânduiala locului. Lumea din romanele sale este apăsătoare, cu pâlpâiri  de  lumină,  mult întuneric şi devastatoare frământări lăuntrice. Trebuie să fie un ins taciturn şi posac, mi-am zis de câteva  ori. Târziu, în urmă cu vreo şapte ani,  ne aflam în acelaşi  spaţiu public. A făcut  un gest care m-a impresionat lămuritor, de o generozitate deloc obişnuită în jungla intelectualilor. Mi-a strâns mâna şi mi-a mărturisit că îmi urmăreşte cu plăcere rubrica de la ziar. L-am  sunat, şi de atunci ne vorbim săptămânal, schimbăm gânduri  şi nelinişti. Uneori ieşim la masă şi tăifăsuim  despre una şi  alta. Un om de-o politeţe seducătoare, de parcă ar veni dintr-o altă civilizaţie. Dar şi vine, fiindcă prin venele bunicului dinspre tată curgea sânge englezesc, de-adevăratelea. Perfidul Albion îl trimisese tocmai în Maramureş, să construiască acolo calea ferată. Nu a zăbovit cine ştie ce pe plaiurile lui Bogdan Vodă,  însă s-a îndrăgostit de o moroşancă şi de aici începe povestea  de destin a  vârstnicului meu prieten. Sigur, obârşia  britanică explică nu numai eleganţa scriitorului de care vă vorbesc   cu emoţie, ci şi nobleţea sa, evidentă în fiecare adiere ce-l  înconjoară. Are o blajinitate  mângâietoare, e olimpian şi însetat de viaţă, un înţelept  în  vacarmul atotcuprinzător şi vulgar. Cândva  a suferit de spaimă, dar i-a trecut. Era  copil  şi mergea singur la şcoală, cogeamitea drumul, printre jivinele pădurii. S-a învăţat cu frica şi a biruit-o în cele din urmă. Spaima  luase la început înfăţişare de lup. Copilul a crescut, visând să ajungă  medic, iar codrii spăimoşi au rămas şi ei departe. Din nefericire, lupii ăia fioroşi l-au însoţit în permanenţă şi l-au încolţit, nu l-au slăbit deloc. I-a regăsit  mereu  în preajmă, ba în   hainele politrucilor sau ale măcelarilor  din cenzura comunistă, ba  deghizaţi în “pretutindenari” cu ifose de intelighenţi cosmopoliţi. A refuzat să urle cu ei, încăpăţânându-se să fie el însuşi, dincolo de modele  politice  ale timpurilor precare. S-a resemnat să observe că “şobolanii erau pregătiţi la porţile cetăţii pentru a răspândi  ura şi ignoranţa. Nepoţii şi  strănepoţii lui Lenin din cultură  şi din alte  domenii, şi prietenii   acestora deveniseră peste noapte globalişti, anticomunişti şi apărători ai Vestului, cu uneltele şi metodele cu care înainte apăraseră relaţia cu «marea putere de la Răsărit»”. Însă resemnarea este  activă, deoarece  prozatorul clujean nu se sfieşte să  demaşte stricăciunea actualilor stăpâni care “Au vândut apoi tot  ce se putea  vinde, inclusiv istoria, valorile şi forţa de muncă au fost  fugărite din ţară încât azi, am ajuns un rai al diletanţilor şi al golanilor, al celor care dispreţuiesc ştiinţa, cultura şi educaţia în general. Politicienii  nu scot pistolul când aud de cultură, dar îi pun pe finanţişti  să ne spună că nu avem bani, că ţara este cum este, că UE etc”. Odată mi s-a destăinuit că i-a apărut în somn Dumnezeu, sigur l-a văzut, au şi stat la taclale pe îndelete. Îi poate oricând  recunoaşte vocea şi figura, s-a vădit mai mult decât un vis. Nici eu nu mă îndoiesc de asta, în definitiv  Cel de Sus nu se arată oricui, caută întotdeauna oamenii în stare să-l priceapă semnele. Caută îndeosebi creatorii de artă, imitatorii în geneză care îi repetă cazna facerii, şi de aceea Li se înfăţişează când şi când, iar câteodată Îi scoate salvator din  “inevitabila  noapte”.

Recent, romancierul a împlinit  75 de ani, etate la care se gândeşte altcumva la libertate şi democraţie, la soarta individului şi a colectivităţii. Cu infinită tristeţe, lucidă şi revoltată, întrucât “Dialogurile  nu se mai poartă ca la uşa cortului, căci  corturi nu mai există. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şi cu clanţe de aur”. Îl doare ţara până la lacrimi, “un eşec al tuturor celor ce ne-au precedat”, şi nădăjduieşte să mai scrie ceea ce nu a apucat încă să aştearnă pe hârtie. Mă rog cerului să-i înmulţească  zilele  şi puterea, şi-i mulţumesc ursitoarei tocmite cu întâlnirile  că  mi-a oferit şansa  de a-l colinda. Îl îmbrăţişez cu dragoste nemărginită, cât  să-i încălzească lacrimile  stârnite de suferinţa românilor. Augustin Buzura este, fără exagerare, o întâmplare fericită din  existenţa mea şi a României eterne.


Serviciul de email marketing furnizat de