Autor de necrologuri

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Nicolae Iorga aduna în cărţi tot ce publica în ziare şi reviste. Chiar şi necrologurile. Înainte de război, morţii de seamă beneficiau de necrologuri scrise de vii de seamă. Necrologurile se chemau “articole de serviciu”. Articolele funerare ale lui Iorga nu se deosebeau prea mult de acelea ale unor publicişti de toată mâna. Dat fiind că despre morţi se cuvine să scrii numai de bine, poţi crede, citind aceste texte ocazionale ale istoricului, că eram bătuţi de soartă: ne mureau numai oameni mari. Poţi crede însă şi altceva, că n-am avut decât oameni mari.

Un fost director de ziare interbelice îmi spunea că avea câţiva redactori care scriau, fără să strâmbe din nas, toate “articolele de serviciu” şi că unul dintre ei avea un talent aparte la necrologuri. Le scria fără să ştie nici cine fusese defunctul şi nici prin ce se remarcase, ca să merite o citare pioasă în gazetă. Disciplinatul autor de necrologuri nu refuza nici invitaţiile de a cuvânta la pomenirile publice ale unor oameni de vază. De regulă, habar n-avea cine fusese onorabilul. O scotea însă la capăt cu elogiile, slujindu-se de un truc retoric vechi de când lumea. Omagia asistenţa, omagia sala unde avea loc pomenirea, omagia anotimpul în care se săvârşise din viaţă subiectul, omagia popii, prezenţi, ca de obicei, la festivităţile cu persoane influente, omagia femeile, omagia totul – pardoseala, primăria, ferestrele, rudele, clanţele, jobenele – fără a face rabat la superlative. Iar cei prezenţi plecau acasă convinşi că a fost omagiat mortul. Procedeul s-ar putea numi “efect de măgulire”. Dai ntr-un loc şi crapă în altul.

O singură dată autorul de necrologuri ş-a permis un moment de adevăr, la parastasul unui coleg. Costică al nostru – a spus vorbitorul – a fost un dobitoc. Scria prost, avea un caracter infect şi era plin de datorii. Dumnezeu să-l ierte, că eu n-am nici un motiv să-l iert. De ce l-am ţinut totuşi în redacţie e un mister.

De fapt, ştiu de ce. Când dai afară un dobitoc, rişti să angajezi altul şi mai mare. Odată şi odată, toate astea trebuiau spuse. Un talent tot avea Costică. Dacă din cei prezenţi la această mascaradă oficială e cineva care n-a fost minţit, insultat, şantajat şi tapat de bani de Costică să spună.

Avea, e drept, şi calităţi. Ţinea la băutură, cunoştea toate curvele din Bucureşti şi, prin ele, pe toţi politicienii, lipsea tot timpul, lăsând impresia că tocmai a plecat la un reprotaj, iar dacă nu ştiai ce-i poate capul, puteai să crezi că ziarul nu se face fără el. Dacă ar fi fost vorba despre altul, aş fi spus c-a murit la datorie. De fapt, a murit ca prostul, tăiat de un golan la o partidă de pocher cu cărţi măsluite. Puteam să zic că a fost un om cinstit, harnic şi devotat familiei, dar ar fi fost să-i jignesc memoria. Costică era mulţumit de viaţa pe care o ducea şi nu dădea doi bani pe noi, ăştia cinstiţi, harnici şi devotaţi familiei. Adio, canalie!