Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe vremea lui Filip cel Frumos, dacă aveai curajul să finanțezi coroana, sfârșeai cu tot cu banca la pachet. Templierii au plătit creditele cu pielea. Rug aprins, acuzație de erezie, problemă rezolvată. Fără dobânzi restante, fără litigii.
Astăzi, execuția e mai soft. Nu mai vine inchiziția, vine Fiscul. Nu mai arde nimeni pe rug, doar câteva procente din profit. O taxă „excepțională” și gata. Un fel de rug fiscal, aprins în Excel, nu în piața publică.
Dar relația bancher-stat nu s-a schimbat. E tot un mariaj toxic. Statul cheltuiește, banca dă, statul uită, banca plătește. Iar contribuabilul se întreabă de ce tot el rămâne cu nota.
Istoria e plină de cadavre financiare. Bardi și Peruzzi, Florența, secolul XIV. Doi giganți ai epocii. Au creditat cu generozitate Anglia lui Edward al III-lea. Război de o sută de ani, să aibă majestatea cu ce să-și bată rivalii francezi. Finalul? Default regal. „Mulțumesc pentru bani, dar nu vă mai plătesc.” Ambele bănci s-au prăbușit, Florența a intrat în colaps. O întreagă economie pulverizată monarhic.
Câteva decenii mai târziu, vin Medicii. Aur, artă, papi, Renaștere. Prima bancă modernă. Prima rețea internațională. Și prima lecție: succesul băncilor depinde de protecția politică. Când sprijinul papal se retrage și rivalii prind gustul sângelui, banca piere încet-încet. Medicii au rămas în cărțile de istorie, dar fără bancă. Florența a învățat încă o dată că, atunci când Statul sau Biserica decid să nu plătească, contractele devin maculatură.
Paradoxul e același, doar decorul diferă. În Evul Mediu, bancherii plăteau cu capul. Azi, scapă cu capul pe umeri, dar cu banii luați - dividende tăiate. Inchizitorii au fost înlocuiți de talk-show-uri. Sabia, de conferințe de presă. Demonizarea a rămas aceeași.
Se spune că impozitele și moartea sunt implacabile, dar e bine totuși că s-a abrogat pedeapsa cu moartea, pentru că bancherii de la noi, în loc să împărtășească soarta templierilor, continuă să meargă la serviciu în schimbul plății unei taxe.
„Lăcomia băncilor” e laitmotivul preferat al politicienilor. În fiecare criză, vina e transferată către sistemul bancar. E mai comod decât să recunoști că ai cheltuit mai mult decât produceai. Băncile au devenit țap ispășitor universal. În Evul Mediu, erau arse. În democrație, sunt taxate, ca să i se dea apă la moara lui Marx: există o singură modalitate de a ucide capitalismul, prin taxe, taxe și iar taxe.
2008 a fost momentul de adevăr. Lehman Brothers a jucat rolul templierilor. Doar că execuția nu s-a făcut pe rug, ci pe Wall Street. Cea mai mare din istoria financiară, un rug digital. Din cenușa Lehman s-a ridicat panica globală. Piețele au căzut, guvernele au intrat în fibrilație.
Ironia? Alți bancheri au fost salvați. Bailout-uri masive. Statele au pompat bani în sistem ca să nu se prăbușească tot. Statul, eternul datornic, a devenit salvator. Exact cel care în Evul Mediu era călău.
Și apoi au apărut protestele Occupy Wall Street. Mișcarea anticapitalistă, organizată prin rețele sociale, susținută de tehnologia americană și de ONG-uri. Protestatarii consumau băuturi energizante, dormeau în saci de firmă, primeau donații prin intermediul organizațiilor caritabile. Totul era posibil doar datorită capitalismului pe care îl contestau. Ironia maximă: capitalismul le-a dat mijloacele să manifesteze împotriva lui. Marx ar fi zâmbit amar. Progresismul modern primește bonus de la sistemul criticat: finanțare, logistică, vizibilitate.
Europa a preferat varianta soft. Nu sabie, nu faliment, ci bailout. În loc de crainici medievali, conferințe de presă cu Mario Draghi: „Whatever it takes”. Draghi, fost guvernator al Băncii Centrale Europene și mai târziu prim-ministru al Italiei, a schimbat tabăra - de la salvatorul băncilor la negociatorul statului, dar misiunea rămâne aceeași: să gestionezi banii altora fără să te arzi.
Ministrul Finanțelor și ministrul Economiei servesc un aperitiv la bufet. După un timp, primul întreabă:
– Mai luăm ceva?
– De la cine?
Și cam asta e diferența: în timp ce Draghi conducea Europa prin criză cu planuri și ordine clare, la nivel local statul și bancherii încă fac un bufet improvizat. Un dialog scurt, absurd, dar plin de adevăr - banii nu se pierd, cine-i dă nu mai știe de la cine-i ia, iar toți ceilalți privesc și învață cum se supraviețuiește sistemului.
Morala e simplă: bancherii care trăiesc cu statul lângă ei nu pot dormi liniștiți. Îți ia banii, îți ia profitul, dar cel puțin nu-ți ia viața. Templierii ar fi visat la așa ceva. Bardi și Peruzzi ar fi dat orice să aibă un bailout european. Medicii ar fi făcut lobby la Bruxelles, nu la Vatican.
Dar n-au avut. Și au dispărut!
Bancherii de azi, în schimb, rămân. Sunt taxați, criticați, demonizați, dar vii. Și, în lumea asta, supraviețuirea e cea mai bună dobândă. Poate că, până la urmă, bancherii nu-s chiar atât de răi. Răi sunt doar cei care au renunțat să-i mai ardă pe rug. Și cei care beau băuturi energizante ca să manifesteze împotriva sistemului care le-a dat băutura, sacul de dormit și donațiile.
Citește pe Antena3.ro
