Bărbat părăsit de nevastă

de Tudor Octavian | 23 Iun 2008 • 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Pe Ionuţ Ionescu l-a părăsit nevasta. Sau cam aşa ceva. În loc să plece el de acasă, cum avea de gînd, şi să-i lase un bilet de adio, plecase ea, fără nici un bilet.

Vecinii i-au spus lui Ionuţ că doamna Mihaela fusese ajutată să-şi ia tot ce era al ei de un tînăr chipeş. Prezenţa acelui tînăr chipeş schimba complet datele problemei. Ionuţ era pregătit să sufere, în felul foarte intelectual în care auzise şi citise el în romane că suferă bărbaţii care-şi lasă soţiile şi se mută la amante. Şi, dintr-odată, trebuia să sufere banal, ca orice soţ părăsit de soţie pentru altul. Asta însemna că trebuia să se închidă în casă, să dea muzica tare, să se îmbete, iar vecinii să cheme poliţia şi salvarea. Numai lucruri care lui Ionuţ ori nu-i picau bine, ori nu era în stare să le facă.

Cel mai greu îi venea să bea. Îi era de ajuns o jumătate de vin ca să nu mai fie om trei zile. Ionuţ nu ştia nici ce fel de muzică se cuvenea să asculte, ca să se cheme că-şi trăieşte drama cu demnitate, ca un mascul rănit de moarte, dar decis să recupereze bărbăteşte. A încercat întîi cu bere şi uvertura la "Bărbierul din Sevilla" şi n-a simţit nimic deosebit. A mutat-o apoi pe votcă şi o casetă veche cu Aznavour, şi iarăşi n-a simţit nimic. Abia cînd a dat pe gît un pahar de cabernet roşu şi a pus CD-ul său preferat, cu nişte manele ale lui Florin Salam şi Adi de la Vîlcea, l-a încercat un sentiment confuz, un amestec de frustrare şi uşurare în părţi egale. Ca un cocteil dulce-acrişor.

Ionuţ ştiuse, chiar din clipa în care o ceruse în căsătorie pe Mihaela, că luna lor de miere avea să fie una de acumulare a motivelor de divorţ. Multe căsătorii încep cu o mică neînţelegere şi sfîrşesc cu o ură mare. Fiind un băiat bine crescut, Ionuţ s-a simţit obligat, după ce s-a culcat cu Mihaela, să-i ceară mîna. Mihaela, fiind şi ea o fată bine crescută, a trebuit să-i dea papucii babalîcului, care o ţinea la facultate, şi să rărească niţel întîlnirile cu Pufi, amantul ei cel chipeş din liceu. O seamă de lucruri Ionuţ le bănuia, la altele avea şi dovezi, însă totul i-a devenit clar abia la al doilea pahar de vin şi la al treilea CD cu "Cîntecele de petrecere" ale lui Gică Petrescu. Clar e un fel de a spune, deoarece chiar în clipa în care a înţeles că Mihaela umbla să se descotorosească de el, nu el de Mihaela, pămîntul a început să se învîrtească mai repede, şi Ionuţ s-a prăbuşit în pat beat criţă.

Cînd s-a trezit, abia în ziua următoare, spre seară, cu un cap mare cît o baniţă, Ionuţ Ionescu era de acum alt om. Unul care suferea cu adevărat, fără să-şi dea seama de cînd şi din ce cauză. După ce a golit două sticle mari de Borsec atît mintea, cît şi motivele i s-au mai limpezit. Suferea nu fiindcă îl lăsase Mihaela, ci pentru că ştia cum avea să fie viaţa ei mai departe: un dezmăţ şi un pustiu. Suferea ca un medic, care nu poate să ajute un pacient grav bolnav, incapabil să realizeze gravitatea maladiei lui. Ca un medic care ştie că boala n-are scăpare, fiind el însuşi atins de ea.

CHESTIUNEA ZILEI
Oraş al bucureşteanului mai vechi, mai nou sau de ultimă oră, un Bucureşti recuperat în albume sepia (miticul mic Paris), strămoşul cu pedigri european al Bucureştiului "magistralelor socialismului". Deşi n-ai zice că le pasă, mai toţi au păreri despre oraşul în care dorm de-o viaţă sau de-o noapte.

Prima impresie contează. Şantiere începute parcă dintotdeauna, trotuare distruse, praf, mastodonţi din sticlă şi metal lipiţi de vile vechi sau blocuri de cartier, borduri cenuşii din beton sau borduri vechi, sparte, praf, miros de benzină şi motorină arse, decibeli isterici, fierbinţeală de iunie, tei, parcuri tixite, manele, gunoaie peste tot, tramvaie aglomerate, autobuze care se tîrîie, metroul – urma care scapă turma. Edilii bifează programe conform obişnuinţelor sarcinilor de plan.

Primarii ştiu două chestii mari şi late: asfaltări şi plantări. Nu se-ncurcă în detalii. Nuanţele le scapă. Sînt mofturi. Bucureştenii ţin la nuanţe. Cei care au prins războiul şi mai au mintea limpede se bucură la pozele micului Paris din albumele cu Bucureştiul interbelic. Dominate de poza cu Calea Victoriei anilor ’30. Aceeaşi Cale a Victoriei de azi, mai puţin parfumul şi viaţa frumoasă. Cei care au venit o dată cu marea industrializare duc dorul primelor cartiere în care au aterizat ca dintr-o întîmplare a istoriei. Blocuri mari, camere mici, părculeţe şi alei nepoluate, fiindcă nu circula mai nimeni. Se-ntîlneau în concedii, un Fiat cu un Renault, îşi făceau cu mîna pe şoselele aproape goale şi rămîneau prieteni. Apoi s-a circulat alternativ. O duminică da, una nu. Apoi s-a trăit alternativ. Traiul alternativ are şi el nostalgicii lui. Erau mai tineri şi-i includea şi pe ei. Pentru pensionarul de azi, viaţa alternativă era o virtute. Bucureştiul lui a rămas acolo, ăsta de azi îl umileşte la concurenţă cu pensia, bogăţia unora şi ifosele mitocanului.

Dincolo de istorie şi înfăţişare, Bucureştiul e o stare de spirit. Generaţiile proaspăt sosite se descarcă de nervi pe internet. Fac ce fac şi-şi cară scatoalce: moldovenii au făcut praf Bucureştiul, Miticii din Capitală se p...e pe el de oraş, la voi nu se poate respira, veniţi la Timişoara să vedeţi oraş, bă, ciobanilor, ţărani de capitală, încrezuţi şi mitocani... Constataţi că nu mai rămîne nimic din Marea Unire. După război, Bucureştiul avea aproape un milion de locuitori. Prin anii ’70, un milion jumate. Decretul cu copiii a făcut minuni. Azi, aproape trei. Dacă ai venit acum cinci ani pe malul Dîmboviţei, ăla venit ieri e un ţăran care vrea şi el în capitală. Stau de zece ani aici şi nu m-am obişnuit cu ţărănimea şmecheră şi tupeistă din Bucureşti, se văita unul pe net. Un cronicar tv s-a săturat de Bucureştiul din albume. E o modă a albumelor în care mai nou e reciclat şi Bucureştiul lui Ceaşcă. Şi-l aminteşte pe al lui, de la bloc, din Rahova şi Ferentari, de acu’ cinşpe-douăj’ de ani. Asta i-a fost viaţa. Ce dracu’ să-i spună albumu’ cu Calea Victoriei veche? Speră ca bucureşteanul s-ajungă la mulţumirea burghezului de odinioară, liniştit în isteria zilnică. Ei, da, burghezul ăla dădea stabilitate, sens, culoare.

Cum ziceam, edilii nu mor de dragul detaliilor. Gîndesc în campanie şi-n campanii grandioase. Canalizări, plantări, sistematizări... Fiindcă e bine să-şi păstreze cineva mintea limpede.

Citește pe Antena3.ro