Bătălia cu criza începe în cel mai apropiat magazin

Vreo două ore, în noaptea alegerilor, la Antena 3, am sperat că toată criza asta e o şmecherie a celor care s-au pus să scape lumea de republicani şi de armatele, nici măcar învingătoare, ale americanilor. Am stat cu ochii pe burse, care creşteau şi creşteau, până când, în minutele fatale, în care McCain se vedea înfrânt, am înregistrat şi primul zvâcnet în jos.

S-a întâmplat undeva în Japonia, că bursele în America erau închise la acea oră, după o zi foarte bună. Am încercat să ignor problema: cine ştie cine s-a trezit cu faţa la cearşaf, şi pe el scria că Toyota nu mai vinde chiar aşa de bine, după GM şi Ford, care nici nu mai vor să folosească cuvântul "vânzări". Am trecut cu vederea şi m-am dus la culcare, după emisia veselă şi plină de speranţă (chiar şi pentru români, deşi ştim foarte bine că n-avem nici o legătură cu dl Obama…).

Când m-am trezit, în prima zi a preşedintelui nou ales, bursele din America erau pe jos şi căutau un dolar pierdut de un trader (sugestie amară de pe TheOnion.com). Deci, n-a fost de la Obama.

A doua cădere a bursei, după cea din octombrie, nu mai e bazată pe panică. E bazată pe efectele panicii din octombrie, care a dus la concedieri şi la o reţinere generală a lumii (inclusiv a românilor) de a mai cumpăra ceva. E o spirală vicioasă: bursa cade, companiile reduc cheltuielile, piaţa încetineşte, bursa înregistrează frânarea şi iar cade, şi tot aşa. Suntem deja la al doilea ciclu de acest gen şi chiar şi gestul Băncii Angliei de a reduce dobânda cu un punct şi jumătate a fost luat de piaţă drept ceea ce era: un semn de spaimă. Bursa a scăzut în ziua aceea, cu tot cu reducerea care ar fi trebuit să mai pompeze ceva bani mai ieftini în economie.

Deci, dacă această criză nu este accentuată de alegeri, dacă nu e de la Obama, atunci nu ne mai rămâne decât un singur alt mare vinovat: noi, restul lumii. Noi nu mai cumpărăm, noi nu mai cerem credite, noi aşteptăm să scadă preţurile, fără să înţelegem că preţul la orice scade doar o dată cu venitul nostru viitor. Cum se poate?

Păi, e simplu: să zicem că luna viitoare toate casele din România sunt la jumătate de preţ. Uraaaa, o să ziceţi hai să cumpărăm! Staţi un pic însă: dacă preţul casei scade, la fel se întâmplă şi cu taxele plătite.

La fel cu cheltuielile celui care vinde casa ca să urmeze un alt proiect (investiţie, altă casă, maşină etc). Dacă piaţa caselor scade, urmează şi alte pieţe: ciment, oţel, geamuri. Vânzări mai puţine înseamnă slujbe mai puţine, salarii mai mici, sărăcie mai mare. Mâine, la capătul acestui lanţ trofic te poţi afla şi tu: compania ta va descoperi că, deşi vinde bomboane, care n-au nici o legătură cu casele, scăderea puterii de cumpărare o va lovi şi pe ea. Şomerii duc acasă tristeţe, nu ciocolată.

Tocmai de aceea există o singură cale să ieşim din criză: în sus, săpând cu portofelul. Putem scăpa doar prin consum, un pic mai selectiv ca înainte: pe cât posibil de produse româneşti, pe cât posibil produse care cresc şansa ca mâine să faci mai mulţi bani: computere, nu cercei. Sau la nivel de stat: şosele, nu salarii. Salariile sunt treaba productivităţii, nu a ordonanţelor.

Gata de cumpărături? Hai, că mai găsim un credit pe undeva! Cine stă în casă trage a criză!