Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stadionul din Santos seamănă izbitor cu cel din Giuleşti. Înghesuit între construcţii modeste, colbuit şi întunecat, aduce mai degrabă cu un spaţiu muzeal. Negru şi alb ponosit pretutindeni, în vestiare, pe holuri şi în tribune nu vezi decât cele două culori învechite. Nocturna este şi ea prăpădită, nişte reflectoare de pe vremea băşicii cu şiret, într-un decor deloc vesel. În sala trofeelor şade fala clubului cel mai celebru din Brazilia şi n-ai cum să nu te tulburi. Pele, Gilmar, Carlos Alberto, Clodoaldo, Lima, Edu, Zito, Robinho şi Neymar sunt doar câteva din bijuteriile expuse în vitrinele gloriei fotbalistice. Trec prin faţa fiecăruia, îl cercetez emoţionant în fotografiile înalte cât un stat de om şi îl reconstitui în amintirile năvală. Să aduni în istoria unei singure echipe astfel de zei nu-i la îndemâna oricui, aşa că îmi fac semnul crucii şi părăsesc clătinându-mă templul “Belmiro”.
“Pele locuieşte în Santos ?” îl întreb deodată pe taximetrist, înghiontit de un gând năstruşnic. “Nu, s-a mutat în apropiere, la vreo 70 de kilometri, mă interesez de îndată”, mă lămureşte bărbatul de la volan. “Du-mă la el”, îl rog, după ce află adresa cu pricina. Cândva, prin 1970, am citit cartea lui Petre Cristea, “Pele, Brazilia, fotbalul şi samba”, şi poveştile de atunci mă zoresc să-i cunosc personajele mereu actuale. Cotim pe faleză, lungă şi spectaculoasă, încărcată de duios romantism, o replică a vestitei Copacabana. Oceanul muşcă nervos din ţărm şi se sparge în talazuri înspumate, sub privirile verzi ale palmierilor muţi. E sfârşit de iarnă în Brazilia, lumina şi întunericul se împart egal acum în sita zilei. Plaja, largă şi melancolică, se scurge în apa învolburată şi tace supusă. Pe nisipul umed se hârjonesc cete de tineri, stârniţi de primăvara ce pluteşte în aerul sărat. Intrăm în Guaruja, traversând canalul cu un bac, şi urmăm coasta, de un pitoresc fremătător. Ajungem în Pernambuco, cartierul îmbogăţiţilor din zonă. Locul e mai degrabă un colţ de rai, cu vile de-o frumuseţe încremenitoare, pitite în dosul vegetaţiei luxuriante. Străzile laterale sunt neasfaltate, din pământ gălbui, netede şi patriarhale. Ne învârtim întru câtva în nimerirea locuinţei, iscodind în stânga şi-n dreapta. Sunt oarecum surprins, mă aşteptam ca orice muritor întâlnit în cale să ştie conacul lui Edson Arantes do Nascimento. În cele din urmă, un muncitor ne indică zâmbind casa “Regelui” de abanos. Avenida Rosalades nr.50, aici îşi trăieşte tihna omul instituţie al fotbalului mondial. Într-o adevărată cazemată, cu ziduri uriaşe, acoperite cu iarbă măruntă şi deasă. Curtea are întinderea a două terenuri de fotbal şi este păzită cu străşnicie de ochii vigilenţi ai camerelor de supraveghere. Sun cu sfială la uşă, visând la un autograf. Îmi răspunde o voce de femeie. Mă prezint încurcat, un român de nicăieri venit să-şi încerce norocul. “Ne pare rău, Pele se întoarce din vacanţă săptămâna viitoare”, mă trezeşte la realitate glasul dindărătul gardului. Îmi ling tristeţea şi plec îmbufnat ca un copil căruia i se refuză darul râvnit. Se lasă seara, Guaruja se pregăteşte de culcare.
Pe plajă, un vânzător ambulant este îmbrăcat în tricoul Argentinei. Deasupra numărului “10” este scris “MESSI”. Doamne, ce blasfemie, să porţi însemnele rivalului istoric chiar în bătătura lui Neymar ! Nimeni însă nu se sinchiseşte de cutezanţa insului grăbit să-şi vândă marfa. Vă daţi seama cum ar fi dacă pe plajele noastre un negustor s-ar arăta în bluza... ungurului Djudjak ?
Dincolo de cartierele luxoase se lăbărţează favelele, aglomerări inestetice şi insalubre de coşmelii şi cutii de cărămidă. Cocoţate unele peste altele, pe colinele abrupte şi sterpe, rezervaţiile sărmanilor fără speranţe sunt semnul nedreptăţii lumii capitaliste. Sistemul acesta, pe care îl detest cu crescută inverşunare, n-a descoperit încă leacul vindecării de sărăcie. Şi-a marginalizat într-atât dezmoşteniţii de soartă bună încât nici nu-i pasă de ei. I-a îngrămădit în cele mai odioase experimente sociale, oferindu-le mizeria inimaginabilă şi conştiinţa inferiorităţii lor definitive. Abandonaţi pe veci exploatării şi inegalităţii, locuitorii favelei vieţuiesc aidoma şobolanilor, dar nimănui nu-i pasă. Capitalismul şi-a extirpat demult sufletul, pragmatismul obscen s-a înstăpânit oriunde pe glob. Răsărite de jur-împrejurul oraşelor ca nişte brâuri septice, favelele se tot extind şi cată cu duşmănie înspre răsfăţaţii din palatele pizmuite. Mă pomenesc aşa, nitam- nisam, închipuindu-mi revărsarea de ură a favelei, descătuşarea celor mulţi şi înfometaţi. Cât vor mai răbda ei în închisorile cu gardieni invizibili ? Până când îşi vor înghiţi statutul de fiinţe handicapate, până când ?
Ce paradox a produs colonizarea Braziliei ! Portughezii, un popor de vreo zece milioane de indivizi, şi-au creat, departe de casă, o a doua ţară. Culmea, cu două sute de milioane de suflete, pe care le-a şi silit să înveţe limba fado-ului. Păi nu-i un paradox ca a cincea populaţie a planetei să fie o clonă a unei naţii de douăzeci de ori mai mică ? Ehe, ce mândru trebuie să fie neamul lui Vasco da Gama... D-aia stai şi te cruceşti cum de noi, românii, n-am fost în stare să-i prefacem în graiul nostru latin pe hunii din HARCOV...
Bucătăria braziliană nu îmbie la festinuri culinare, dimpotrivă. Prăjeală în exces şi ioc legume. Oricum, nu recomand cuiva mâncarea tradiţională feijoada ! O tocană de fasole neagră cu carne de vită şi porc, cu bucăţi de cârnaţi şi grăsime, de neprivit. În schimb, picanha este delicioasă, felii de carne friptă, fragedă şi gustoasă, de te lingi pe buze. Şi nu rataţi să poposiţi un ceas, două în churrascaria... Veţi avea parte de o sărbătoare imposibil de uitat. Chelneri asupritori, năpustiţi asupra-vă cu suliţele împodobite cu fripturi sfârâinde. Pe care vi le taie în farfurie, în fâşii zemoase şi subţiri, irezistibile... O defilare rar întreruptă cu trunchiuri de porc, vită, miel şi pipoţele de pui, delicateţuri pentru bolta palatină, nu vă mint neam ! Poftă bună, aşadar !
Să străbaţi Ţara Cafelei îmi pare o aventură. Cum s-or desfăşura campaniile electorale pe meleagurile amazoniene ? Cum or reuşi politicienii să-şi transmită mesajele în vastitatea asta, aparent incontrolabilă şi opacă ? Mă minunez întruna, îndeosebi când mă gândesc că o “bulgăroaică”, Dilma Rousseff, i-a convins pe băştinaşi s-o voteze la preşedinţie. Cine ar fi dat şanse unei femei, cu origini străine, într-un stat ocolit orişicât de uraganul devastator al feminismului ?
Corabia cu pânze spintecă sprinten valurile Atlanticului, ocolind cocoaşele de stâncă ieşite din adâncuri. La o azvârlitură de catarg, pe o insuliţă aproape pustie, un bărbat şi o femeie stau întinşi pe plajă îngustă. În spatele lor, cocotieri, bananieri şi palmieri, amestecaţi viguros cu căsuţele cochete. Păsări exotice zboară în rotocoale joase şi gânguresc în triluri de amorezi. Cei doi se îmbrăţişează, mângâiaţi parcă de basmul care îi cuprinde ca o vrajă. Îi urmăresc din larg şi realizez pe dată că n-au nevoie de nimeni altcineva pentru a fi fericiţi. Se au unul pe altul în desfătarea ce-i binecuvântează divin. Idealul fericirii astfel trebuie să arate: doi iubiţi pe o insulă nelocuită, în afara lumii, el şi ea risipindu-se în dragostea reciprocă... Ambarcaţiunea e împinsă de vânt în altă direcţie, iar insuliţa se micşorează continuu. Îndrăgostiţii nu se mai zăresc, i-a înghiţit orizontul tulbure, linia impersonală...
Zăbovesc prin magazinul de mărunţişuri de lângă debarcader. Casc gura la suvenirurile de pe măsuţa bazar. Clopoţei, căni, brelocuri, abţibilduri, nimicuri cu efect afectiv. Where are you from ? mă întâmpină proprietarul. Din România, îi risipesc curiozitatea. Bătrânul scoate dintr-un sertar un caiet şi-l răsfoieşte tacticos. Bine aţi venit ! Ce faci ? îl aud în cea mai limpede limbă română. Simt cum mă înmoi, iar el mă fixează prin ochelarii rotunzi. Să aveţi o călătorie plăcută ! Mulţumesc ! se întrece în politeţuri gazda mea de ocazie. Eu sunt deja topit de importanţa acordată. Şto e şto ? îşi încheie recitalul brazilianul poliglot. Nu, aia e în muscăleşte, îl lămuresc cu uşoară iritare. Se strâmbă comic, scuzându-şi gafa inocentă. Aşadar, e cu neputinţă să scap de umbra Maicii Rusia, sunt sortit să-i suport de-a pururi ghearele reci...
La 10.000 de km distanţă de baştină şi copt în etate, încerc să mă încuibez în cugetare. Să mă retrag înlăuntrul meu şi să mă cercetez cu de-amănuntul. Îl chem în ajutor pe Lev Tolstoi, cu scrierea sa ”Despre Dumnezeu şi om”. Din jurnalul său de pe urmă, genialul romancier mă povăţuieşte ca un părinte. Notează el acolo profetic că “Sunt tot mai conştient, îmi dau seama de imposibilitatea de a trăi în numele viitorului. Nu poţi organiza statul, nu-ţi poţi organiza familia, nu te poţi organiza pe TINE. Lasă-i Lui grija a ceea ce va fi, iar tu trăieşte în ceea ce este, străduindu-te să faci ce au vrut toţi oamenii dintotdeauna, ce te-au învăţat, lucrul pe care numai tu îl poţi face fără greutate, lucrul pe care numai tu vrei cu adevărat să-l faci şi care te face cu adevărat fericit: să devii tot mai bun, tot mai iubitor”. Resemnarea în iubire şi bunătate, vasăzică. Dar cui îi mai foloseşte omul bun şi iubitor în şerpăria de astăzi ? îmi interoghez sinele uimit şi el de nefinitudinea răului contemporan şi de înteţirea urii.
În urmă cu cincisprezece ani m-am jurat să revin în Brazilia, cucerit iremediabil de virilitatea şi căldura ţinutului sud-american. Reîntâlnirea mi-a conturat şi mai graţios impresiile de început. Frânturi de paradis, împrăştiate cu generozitate de la un capăt la altul al ţării, şi oameni dedaţi bucuriei originare. Timpul n-a stricat prea mult spiritul locului, modernitatea se zbate în van, deocamdată, să desacralizeze atmosfera arhaică. Şi câtă dreptate au brazilienii să-ţi spună că Dumnezeu a plăsmuit lumea în cinci zile, fiindcă a şasea şi-a rezervat-o pentru a născoci Rio de Janeiro ... Zău de exagerează cu ceva cariocanii ăştia, oraşul - cu jumătate din populaţia României ! - farmecă şi fascinează, e una din minunile Pământului. Acolo şi-a revărsat Marele Pictor întregu-i talent, harul însuşi !
Îmi iau adio de la Brazilia ca de la o iubită pe care n-am s-o uit niciodată, amăgindu-mă că-n viaţa de apoi o exista ceva asemănător ...
Citește pe Antena3.ro
