Ca un animal

Formula de mai sus, deocamdată aproape întotdeauna o insultă, ar putea suferi o schimbare radicală. Cel puţin aşa încearcă să ne convingă cartea recent apărută a unui specialist de la Universitatea din Boulder, Colorado, Mark Bekoff.

Animalele ar poseda un anume simţ moral care le-ar permite să deosebească binele de rău. Diferite specii, de la şoareci la primate, ar avea coduri etice care le impun o anume comportare, asemănătoare cu cele ale oamenilor.

Până nu demult, oamenii erau consideraţi ca reprezentanţi ai unicei specii capabile de emoţii complexe şi moralitate. Animalele descrise în literatură nu erau decât reprezentări mai mult sau mai puţin schematice ale unor tipuri umane. Chiar folosind o "suspendare temporară a neîncrederii" nu vom fi perfect convinşi de iepurii şi corbii din "Watership Down" de Richard Adams, care lupta cu tot felul de adversari, umani sau nu.

Fauna, cândva domestică, acum condusă de porci din "Ferma animalelor" a lui Orwell, e convingătoare doar prin caricaturizarea politică a regimului totalitar. Chiar şi populaţia foarte simpatică creată de Kenneth Grahame în "Vântul prin sălcii" este uşor de interpretat în termenii slăbiciunilor omeneşti, mai cu seamă vanitatea. În lumea fantastică creată de Lewis Carroll în "Alice în ţara minunilor" şi "Prin oglindă" dispar deosebirile între oameni şi alte vieţuitoare, fapt remarcat în multe comentarii savante.

La nivelul modest al conversaţiei banale tindem să atribuim animalelor calităţi sau comportamente umane: vulpea e şireată, şarpele - înşelător, leul - mândru şi curajos, câinele - credincios, pisica - nestatornică. Antropomorfizarea aceasta e veche de când lumea. A venit oare momentul să adoptăm un alt punct de vedere?

În cartea sa, "Dreptatea sălbatică", Bekoff susţine că în grupurile de animale, de exemplu: lupii şi primatele, se dezvoltă o morală anume. Este combătută lupta dintre membrii grupului şi încurajată colaborarea.

Exemple convingătoare, lupii trăiesc în grupuri foarte unite care se dezintegrează atunci când ajung prea mari şi legăturile dintre indivizi nu mai sunt destul de strânse. Masculii dominanţi oferă "şanse" celor mai slabi atunci când se joacă. Dar dacă e depăşită o anume limită, lupul inferior se "scuză", face un soi de reverenţă. Rudele lor, coioţii şi câinii domestici, dau dovadă de mărinimie, îşi împart prada sau hrana primită cu cei mai slabi din grup.

Elefanţii se dovedesc a fi foarte miloşi, nu-şi abandonează niciodată rudele bolnave. Ei sunt capabili de empatie faţă de alte specii, eliberând uneori antilope aflate în captivitate. O astfel de comportare părea să fie rezervată oamenilor.

Într-un experiment de laborator, maimuţe aparţinând speciei Diana au fost învăţate să introducă o fisă într-un aparat pentru a obţine mâncare. Masculii tineri au ajutat în repetate rânduri femelele vârstnice, mai puţin îndemânatice. Pentru Bekoff, această acţiune "altruistă", care nu aduce masculilor vreun beneficiu imediat, este considerată ca dovadă a existenţei unui cod moral.

Cimpanzeii, care sunt cei mai avansaţi cognitiv dintre primate, dau dovadă de grijă pentru semenii lor handicapaţi. Un anume Knuckles, singurul cimpanzeu în captivitate suferind de o afecţiune neurologică gravă, nu este supus niciodată intimidării şi agresiunii.

Şobolanii renunţă la hrană când văd că îndestularea lor produce suferinţă altora, ca în experimentul în care unii sunt hrăniţi, iar ceilalţi primesc şocuri electrice. Ei dau ajutor unor şobolani cu care nu sunt înrudiţi dacă şi ei au fost ajutaţi cândva, reciprocitate care se credea a fi specifică oamenilor.

O descoperire semnificativă a fost comunicată de curând de specialiştii în anatomia sistemului nervos al balenelor şi delfinilor. Ei au pus în evidenţă neuroni în formă de fus care fuseseră până atunci consideraţi apanajul oamenilor şi primatelor, celule nervoase care ar juca un rol în empatie şi în înţelegerea sentimentelor altor fiinţe.

Până şi vietăţile care au servit de model pentru diavolii iconografiei clasice, liliecii vampiri, împart hrana cu alţi lilieci care la rândul lor s-au comportat astfel, ajutându-şi semenii. Unele studii de biochimie tind să pună în evidenţă modificări hormonale care îi fac pe lilieci să "simtă nevoia" de interacţiune socială. Merită o menţiune specială observaţia dintr-o comunitate de lilieci din Florida. O femelă a fost văzută ajutând-o pe alta în timpul naşterii, aducând-o în poziţia corectă, cu capul în sus. O moaşă liliac? Un animal? Uimitor, orice s-ar spune.