Cabbage salad

(titlul e inadins netradus - cititi si veti intelege de ce)

Cum se zice varza in englezeste? Acum doua zile, asta era intrebarea care framanta mintile a doua bucatarese, la restaurantul cu autoservire de la Otopeni Plecari. In fata lor, un japonez incerca sa afle ce-au sa-i dea de mancare romanii, in ultimele lui minute pe solul patriei noastre. Dar bucataresele nu stiau cum sa traduca salata de varza, asa ca au apelat la un cuvant simplu si civilizat, care sigur n-avea sa dea gres: Tomato!

Am trecut dupa un sfert de ora prin fata mesei japonezului. Omul terminase de mancat si privea farfuria cu un aer nedumerit: bizare rosii mai au astia aici in Romania, parea sa spuna figura lui....

Pare un incident fara importanta. Si totusi intamplarea asta are loc probabil zilnic de 10 ori in restaurantul celui mai mare aeroport din Romania. Asta inseamna pe an peste 3.000 de oameni care povestesc cum la Aeroportul International Otopeni nu poti sa afli ce mananci, pentru ca indigenii nu stiu nici o limba straina. Daca fiecare convinge doi amici de acasa ca asta e un banc bun, avem o audienta de 6.000 de oameni in toata lumea gata sa raspandeasca un stereotip. Unul pe care l-am implementat gratis. Si pe care il vom sterge cu greu, dupa o campanie de branding de natiune de macar 10 milioane de dolari - cu reclame in revistele si ziarele pe care le vor citi, poate, oamenii aceia care n-au reusit sa afle la Bucuresti cum se numeste varza...

Complicat? S-o spunem mai simplu: patronul restaurantului din aeroport putea obtine acelasi rezultat cu 500 de dolari, cat ar fi costat cateva lectii de expresii uzuale pentru angajatele lui. Nu e un moft - asta era datoria lui si ar fi trebuit inclusa in caietul de sarcini dat de administratie.

Altfel spus, brandingul de tara despre care se tot vorbeste ar trebui sa inceapa de fapt in Romania. Poate la Guvern, unde ministrii care iau in delegatie traducatori ar trebui sa nu mai plece si a doua oara. Poate la hoteluri, unde pliantele doar in romaneste par a fi norma. Poate chiar la institutiile publice, politie, pompieri, salvare si asa mai departe, unde un strain nu are nici o sansa sa se faca inteles.

Toate astea par amanunte. Insa ele fac diferenta intre o tara prietenoasa si una neplacuta. Acum o saptamana, o semilegenda circula prin mass-media: cica delegatia firmei MAN, care voia sa construiasca la Arad o fabrica, s-a retras dupa ce a constatat ca in oras nu-i nici o distractie. Nevestele si copiii nemtilor din administratie s-ar fi plictisit teribil, asa ca domnii sefi au decis sa nu se mai faca nici o fabrica. Sigur, adevarul nu poate fi chiar atat de simplu: probabil ca au fost si considerente economice. Insa ceva-ceva ramane: cand vii de la München la Craiova, Barlad, Tecuci sau Suceava, pur si simplu te sufoci. In oras nu e chiar nimic de facut: restaurantele sunt o gluma proasta (toxica de multe ori) cu manele in timpul saptamanii si nunti in week-end. In cinematograful local, sobolanii se bat pe locuri cu spectatorii, iar cele mai importante magazine vand copii ieftine, facute pe vapor, ale marcilor mari. Evident, liderii locali sunt teribil de mandri de toate astea si te vor calca cu betoniera daca zici ceva de centrul lor civic, in care lumea se plimba de mana in fiecare sambata, in muzica a zeci de gherete cu CD-uri pirate (am descris mai ales cazul oraselor Munteniei aici...).

Brandingul de tara, asadar, ar trebui sa inceapa cu realitatea - nu cu perceptia ei. Si, dincolo de toate, o politica fiscala desteapta ar trebui sa incurajeze redecorarea Romaniei, astfel incat sa fie gata de musafiri. Nu sa-i cheme cu reclame scumpe in prima si ultima lor vizita.