Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Modelul economic şi social pentru care societatea românească optase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având drept cap de afiş un optimism robust, ar merita – aşa cum am scris şi în alte comentarii – să fie reînviat astăzi. Atunci, într-un context istoric şi cultural generator de torente de energie, începea să se adeverească visul de bunăstare de la 1848. Un climat economic, politic, social şi moral înnoit radical, care promova respectul pentru lucrul bine făcut, schimbase faţa României.
Încet-încet, românii au înţeles forţa devizei "Dacă vrei, poţi!"... şi au început să vrea. Şi când au vrut au văzut că au şi putut. Privind înapoi, acum, tocmai faptul că ţara învăţase să vrea ne ajută să înţelegem mai bine cum s-a născut, în capitalismul românesc timpuriu, o preocupare vibrantă pentru înălţarea unor clădiri reprezentative. Ele au fascinat ochii privitorilor şi, totodată, au dat expresie rolului istoric şi importanţei instituţiilor noului stat capitalist, dorinţei de integrare a României în clubul ţărilor a căror opţiune pentru modernizare şi dezvoltare era fermă. Şi iată că, pe pământ românesc, într-o comunitate abia scăpată de durerile feudalismului, au fost înălţate adevărate minuni ale arhitecturii. Am în vedere, mai cu seamă, celebrele monumente de arhitectură ridicate în acea vreme, ce au dat personalitate "Micului Paris", au scos din anonimat multe alte oraşe din ţară, au format infrastructura dezvoltării României.
Marile construcţii s-au extins în toată România. La Sinaia a fost înălţat Castelul Peleş. Peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, a fost durat cel mai lung pod din Europa Continentală din acel timp; apoi a fost construit Portul Constanţa; la Iaşi a fost ridicată clădirea Universităţii Al.I. Cuza; şi tot la Iaşi a căpătat contur proiectul Palatului Administrativ (azi: Palatul Culturii). Lucruri de-a dreptul admirabile s-au petrecut însă în Capitală. Nu ştiu dacă edilii timpului au făcut-o intenţionat sau totul a fost întâmplător. Cert este că Palatul Băncii Naţionale s-a înălţat pe vechiul teren al unui han. Palatul CEC-ului la fel. Şi alte numeroase clădiri monumentale, înălţate la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, au fost construite în locul unor hanuri. Semn că feudalismul românesc ieşea din istorie şi-i lăsa locul unei societăţi noi, care avea să dezvolte cultura performanţei. Iar ce dovadă de performanţă poate fi mai relevantă, pentru acel timp, decât înzestrarea Bucureştilor cu opere de arhitectură de anvergură europeană?! Căci Palatului BNR şi Palatului CEC li s-au adăugat Palatul Justiţiei, Ateneul Român şi multe alte monumente asemănătoare. Cum se născuse gândul de a înălţa, pe pământ românesc, într-o comunitate abia scăpată de durerile feudalismului, adevărate minuni ale arhitecturii? Cum a prins el viaţă? Cine a finanţat proiectele? Şi, mai cu seamă, cine şi cum le-a înfăptuit? Sunt întrebări incitante. Simpla lor formulare are o relevanţă extraordinară. Dar şi mai relevante sunt răspunsurile la astfel de întrebări. În arhivele Băncii Naţionale bunăoară, în dosare îngălbenite de vreme, numeroase documente scrise şi fotografii de epocă păstrează mărturii elocvente despre vocaţia de a construi a acelei generaţii; de a construi durabil şi monumental. Sau despre modul în care se născuse, în inima "Micului Paris", un centru financiar-bancar ilustrativ nu numai ca fapt de civilizaţie, de aici fiind finanţate multe investiţii, ci şi ca operă de educaţie. Bucureştiul căpăta astfel un "city" veritabil, cu arhitectură şi poziţionare care ofereau acele efecte psihologice determinante pentru apropierea publicului de sistemul financiar-bancar. Un astfel de centru a constituit o componentă importantă a ceea ce omenirea a descoperit a fi cel mai de preţ capital al băncilor, al tuturor instituţiilor financiare: încrederea publicului. De fapt, în această zonă, în jurul anului 1900, transformările erau proeminente. Au apărut Bursa şi Camera de Comerţ. S-au înfiinţat numeroase societăţi de asigurare şi bănci, care parcă se întreceau să-şi construiască reşedinţele în apropierea Băncii Centrale.
City-ul bucureştean, conturat în preajma Băncii Naţionale, a prins cheag către sfârşitul secolului al XIX-lea. Într-un moment în care România, deşi aflată la începuturile dezvoltării sale moderne, nu ducea lipsă nici de idei, nici de forţă şi, mai cu seamă, se baza pe mulţi oameni capabili s-o împingă înainte. (Va urma)
Citește pe Antena3.ro
