x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Când ţara a învăţat să vrea

0
Autor: Adrian Vasilescu 23 Ian 2011 - 18:15
Modelul economic şi social pentru ca­re societatea românească optase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având drept cap de afiş un optimism robust, ar merita – aşa cum am scris şi în alte comentarii – să fie re­înviat astăzi. Atunci, într-un context istoric şi cultural generator de torente de energie, începea să se adeverească visul de bunăstare de la 1848. Un climat economic, politic, social şi moral înnoit radical, care promova respectul pentru lucrul bine făcut, schimbase faţa României.

Încet-încet, românii au înţeles for­ţa devizei "Dacă vrei, poţi!"... şi au început să vrea. Şi când au vrut au văzut că au şi putut. Privind înapoi, acum, tocmai faptul că ţara învăţase să vrea ne ajută să înţelegem mai bine cum s-a născut, în capitalismul ro­mânesc timpuriu, o preocupare vi­brantă pentru înălţarea unor clădiri re­prezentative. Ele au fascinat ochii privitorilor şi, totodată, au dat expresie rolului istoric şi importanţei instituţiilor noului stat capitalist, dorinţei de integrare a României în clubul ţă­ri­lor a căror opţiune pentru mo­der­ni­zare şi dezvoltare era fermă. Şi iată că, pe pământ românesc, într-o co­mu­nitate abia scăpată de durerile feu­da­lismului, au fost înălţate ade­vărate minuni ale arhitecturii. Am în vedere, mai cu seamă, celebrele monumente de arhitectură ridicate în acea vreme, ce au dat personalitate "Micului Pa­ris", au scos din anonimat multe alte oraşe din ţară, au format infrastructu­ra dezvoltării României.

Marile construcţii s-au extins în toată România. La Sinaia a fost înăl­ţat Castelul Peleş. Peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, a fost durat cel mai lung pod din Europa Continenta­lă din acel timp; apoi a fost cons­truit Portul Constanţa; la Iaşi a fost ri­di­ca­tă clădirea Universităţii Al.I. Cu­za; şi tot la Iaşi a căpătat contur proiectul Palatului Administrativ (azi: Pala­tul Culturii). Lucruri de-a dreptul admirabile s-au petrecut însă în Capi­ta­lă. Nu ştiu dacă edilii timpului au fă­cut-o intenţionat sau totul a fost în­tâm­plător. Cert este că Pala­tul Băncii Naţionale s-a înălţat pe ve­chiul teren al unui han. Palatul CEC-ului la fel. Şi alte numeroase clădiri mo­numen­tale, înălţate la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, au fost construite în locul unor hanuri. Semn că feudalismul românesc ieşea din istorie şi-i lăsa locul unei societăţi noi, care avea să dezvolte cultura per­for­man­ţei. Iar ce dovadă de performanţă poa­te fi mai relevantă, pentru acel timp, decât înzestrarea Bucureştilor cu opere de arhitectură de anvergură europeană?! Căci Palatului BNR şi Palatului CEC li s-au adăugat Pala­tul Justiţiei, Ateneul Român şi multe alte monumente asemănătoare. Cum se născuse gândul de a înăl­ţa, pe pământ ro­mânesc, într-o comu­ni­tate abia scă­pată de durerile feuda­lismului, ade­vărate minuni ale arhitecturii? Cum a prins el viaţă? Cine a finanţat proiectele? Şi, mai cu sea­mă, cine şi cum le-a înfăptuit? Sunt întrebări in­citante. Simpla lor formulare are o re­levanţă extraordinară. Dar şi mai relevante sunt răspunsurile la astfel de întrebări. În arhivele Băncii Na­ţio­nale bunăoară, în dosare îngălbeni­te de vreme, numeroase documente scri­se şi fotografii de epocă păstrează măr­turii elocvente despre vocaţia de a construi a acelei generaţii; de a cons­­trui durabil şi mo­numental. Sau despre modul în care se născuse, în ini­ma "Micului Pa­ris", un centru fi­nanciar-bancar ilustrativ nu numai ca fapt de civilizaţie, de aici fiind fi­nan­ţate multe investiţii, ci şi ca operă de edu­caţie. Bucureştiul căpăta astfel un "city" veritabil, cu ar­hi­tectură şi po­ziţionare care ofe­reau acele efecte psi­hologice determinante pentru apropierea publicului de sistemul financiar-bancar. Un astfel de centru a constituit o componentă importantă a ceea ce omenirea a descope­rit a fi cel mai de preţ capi­tal al băn­ci­lor, al tuturor instituţiilor fi­nan­ciare: încrederea publicului. De fapt, în această zonă, în jurul anului 1900, transformările erau proeminente. Au apărut Bursa şi Camera de Co­­merţ. S-au înfiinţat numeroase so­cie­­tăţi de asigurare şi bănci, care par­că se întreceau să-şi construiască re­şe­­din­ţele în apro­pie­rea Băncii Centrale.

City-ul bucureştean, conturat în preajma Băncii Naţionale, a prins cheag către sfârşitul secolului al XIX-lea. Într-un moment în care Ro­mânia, deşi aflată la începuturile dezvoltării sale moderne, nu ducea lipsă nici de idei, nici de forţă şi, mai cu seamă, se baza pe mulţi oameni capabili s-o împingă înainte. (Va urma)

Serviciul de email marketing furnizat de