Cărţi de unică folosinţă

Nu ştiu dacă ruşii sînt cei care au inventat “romanul-gazetă”, dar acest tip de carte a făcut carieră la ei cîteva decenii, trimiţînd la popor, în tiraje uriaşe, scrieri cu mare impact ideologic şi artistic.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nu ştiu dacă ruşii sînt cei care au inventat “romanul-gazetă”, dar acest tip de carte a făcut carieră la ei cîteva decenii, trimiţînd la popor, în tiraje uriaşe, scrieri cu mare impact ideologic şi artistic.

Romanul-gazetă arăta ca un ziar mai gros, pliat de două ori. Hîrtia era şi ea de larg consum, dar toată lumea era mulţumită, pentru că se soluţiona astfel o ecuaţie aparent fără rezolvare: distribuţia era aceeaşi ca pentru presă, iar romanul nu costa mai mult decît o revistă cu 150-200 de pagini. În plus, deşi ar fi trebuit să aibă acelaşi statut de efemeridă, ca al Pravdei şi al Izvestiei, ruşii de rînd dădeau prioritate condiţiei culturale a tipăriturii şi alcătuiau, cu romanele-gazetă, biblioteci.

Romanul-gazetă anunţa cartea de unică folosinţă, care a inundat România, după ce a copleşit, datorită unei publicităţi agresive, întreaga planetă. Americanii, oamenii practici, au venit cu o inovaţie majoră la romanul-gazetă rusesc: cărţile de unică folosinţă, cu aceeaşi înfăţişare atrăgătoare ca a cărţilor de căpătîi. Între un roman-gunoi, roman-maculatură sau roman-hîrtie igienic– spuneţi-i cum doriţi – şi o ediţie Tolstoi ori Balzac nu există deosebiri la excelenţa tipografică. Cînd există, ele sînt hotărît în favoarea cărţii de unică folosinţă. O citeşti şi nu te mai întorci niciodată la ea. O uiţi, de îndată ce o închizi. O consumi, fără să te alegi cu nimic, ca pe guma de mestecat. Într-un fel, e echivalentul gumei de mestecat. Cine adună în biblioteci cărţile cu enormă însoţire publicitară, tipărite pasămite în patruzeci de ţări cu atributele genialităţii, ale unicităţii, ale excepţionalului, o face motivat de cărţile de tezaur, cu folosinţă îndelungată. Cînd originalul seamănă în aproape toate privinţele cu falsul, tot mai puţini oameni se ambiţionează să despartă calitatea de contrafacere. Un semidoct, care purta pe deget un inel cu aur mult diluat, a definit judecata celui care se mulţumeşte cu substituienţi. Pentru mine – a zis el – ce am pe mînă e suficient de aur. La fel spune şi cititorul de romane de unică folosinţă, cărora editurile le fac publicitatea cuvenită doar capodoperelor: Pentru mine, e sucifient de artă, pentru mine e suficient de literatură.

Nu trebuie să ne sperie abundenţa de cărţi cu o recomandare critică exagerată. Cu cît elogiile sînt mai multe şi mai înalte, cu atît mai prudenţi trebuie să fim. De unde atîţi autori geniali într-o lume cu analfabetismul în creştere? O vorbă de duh spune că în ecuaţia inteligenţei numărul deştepţilor rămîne constant, doar numărul naivilor creşte mereu. Fără coperţi şi fără potopul de laude negustoreşti, care le însoţeşte, cărţile de unică folosinţă rămîn ceea ce de fapt şi sînt, ziare de ficţiune.