Ce mai e prin Bucureşti?

Ce mai e prin oraşul meu invadat de tristeţi şi nesiguranţă? Oraşul acela, pe care mulţi îl condamnă pentru aglomeraţie şi rutină, de care se fe­resc cei care iubesc, înainte de toate, liniştea, oraşul în care m-am născut şi am crescut, unde am petrecut şi cele mai frumoase, dar şi cele mai triste clipe ale vieţii mele. Ce-o fi pe la Piaţa Romană, pe care-o uităm, fără să ştim, noi, bucureştenii veacului în grabă, pe unde trecem, ca nişte roboţi, fără să privim în jur, fără să ne ridicăm de pe ochi vălul nefericirii? Oare strada mea arată la fel? Aşa, cu mai multe maşini decât locuri de parcare, cu paşi de oameni singuri pe trotuarul din stânga, exact cum am lăsat-o când am plecat confuză şi neliniştită? Nici nu mai ţin minte de când nu am mai citit plăcuţa cu numele străzii, iar acum mi-e dor. Am vorbit cu mulţi oameni dragi la telefon în ultimele săptămâni, dar am uitat să întreb dacă toate sunt la fel cum le-am văzut eu ultima oară, acum câteva luni, când era încă iarnă în copacii Capitalei, când respiram frig şi nerăbdare la fiecare colţ de intersecţie haotică, şi când copiii oraşului nu aveau curaj să iasă în parc mai mult de un sfert de oră, ca să nu răcească, să nu-i certe părinţii, şi ei prea ocupaţi cu necazurile de om mare.

Ce mai e pe la Casa Scînteii? O fi la fel de multă agitaţie, ca de obicei? Ultimul apus pe care l-am prins acolo nu mi-a anunţat mari modificări, mi-a oglindit la fel de cald privirea, ca unui copil neglijent care nu-şi ştie adresa pe dinafară, ca unui adult debusolat care are impresia că nici măcar nu mai are adresă. La Piaţa Universităţii ce se-ntâmplă? Mi-am lăsat acolo facultatea, colegii, profesorii. Şi am uitat să-i rog să nu mă uite şi să ţină de realitatea pe care am împărţit-o cu bucurie, în aceşti aproape doi ani de când ne cunoaştem. Mai spre nord, mai spre ieşirea din oraş, pe unde mă plimbam cu tata mereu, în căutare de echilibru şi zâmbet, cum e lumea? Ultima dată, nu mai ştiu exact când, părea imposibil să se schimbe ceva. Aceleaşi poduri, aceleaşi treceri de pietoni, oameni încruntaţi în dreapta şi-n stânga, copii neatenţi alergând unii către alţii, maşini, multe maşini, vânt, legănând copaci şi orizonturi, faruri şi câteva claxoane, toate risipite de grabă. În Piaţa Victoriei, ceva nou? Bănuiesc că semaforul roşu dinspre Aviatorilor durează la fel de mult, ca să lase timp tuturor să treacă, fie ei pietoni sau şoferi, ca să dea spaţiu fiecăruia să-şi pună probleme serioase referitoare la adevăratele priorităţi ale prezentului.

În Piaţa Amzei s-a modificat ceva? Poate s-a refăcut partea veche, parcă erau ceva renovări şi la teatru, nu ştiu exact, îmi aduc aminte ca prin fum că am observat, la un moment dat, că şi pe-acolo se schimbă peisajul, că, încet-încet, se recurge la noutate. În Parcul Icoanei şi-n Parcul Ioanid trebuie să fie foarte frumos, ca atunci când eram mică şi mergeam des să mă dau în leagăn, să stau pe bancă, să mă joc cu mingea fragilă de plastic, umflată mereu prea mult. În zona Unirii poate s-a dat drumul la Fântâni, dacă tot s-a mai încălzit vremea, probabil e aglomerat, ca de obicei, trec oameni mulţi pe toate trotuarele, staţiile de metrou sunt aproape mereu pline. Ce-o mai fi pe Calea Plevnei, la fosta mea şcoală, unde am terminat liceul şi mi-am lăsat mare parte din iluzia copilăriei? Nu sunt sigură dacă gardul din faţă e vopsit la fel şi nici dacă în curtea mare se mai văd urmele albe, refăcute special pentru careu, an de an. Nu mai ştiu dacă mai sunt plante în clase şi nici dacă creta pe care am ascuns-o demult, pentru ora de matematică, o fi fost descoperită de alt elev grijuliu. Oare aş mai recunoaşte strada din cartierul Pantelimon, unde mergeam când eram copil şi mâncam îngheţată la cornet, de la aparat, unde am descoperit secretul semafoarelor şi al străzilor cu sens unic? Ce mai e prin Berceni, pe unde paşii mei se întorc inevitabil, de fiecare dată când se poate? Dar în Băneasa, la alt pol de suflet al existenţei mele?

Am auzit că au înflorit copacii, că oraşul meu supravieţuieşte nobil şi acestei primăveri incomplete. Câte din locurile de care mă leagă atâtea mă vor mai ţine minte? Cişmigiul cred că s-a obişnuit fără mine. Aşa e, Capitala are multe defecte, dar e imposibil de uitat. E ca un viciu, e ca o excepţie de la regulă. E parte din ţara noastră fără noroc, pe care o iubim atât de mult. Merită o şansă. Ce mai e prin Bucureşti?