Cel mai preţios medicament

De zile întregi mă frământ cum să denunţ o crimă. Una la care suntem martori în fiecare zi şi nu ridicăm un deget. Deşi victima este cunoscută de toţi şi de fiecare dintre noi separate. Asistăm la uciderea în masă a încrederii în meseriile care sunt fundamentale pentru orice societate în ansamblul ei şi pentru fiecare individ: profesorii, medicii şi judecătorii. Cine îmi formează copilul, cel care mă vindecă şi cel care decide dacă am încălcat sau nu legea. Dacă în ei nu mai am încredere, totul este încheiat. Înseamnă lipsă de repere şi distrugere morală. Astăzi vă vorbesc doar despre medici şi despre cum ne dinamităm singuri încrederea în “vracii” comunităţii. Nimic peiorativ în “vraci” ci, din contră, o comparaţie cu cei care în comunităţile vechi reprezentau şansa la viaţă, la vindecare. Ziua diagnosticului are, pentru orice om, aceeaşi încărcătură emoţională ca o ipotetică zi a judecăţii. Cu ştiinţa şi maşinăriile lui, medicul îţi spune ce ai făcut, ce ai, de ce te doare şi ce te aşteaptă, uneori chiar şi cât mai ai de trăit. Mai presus de orice, pe medic trebuie să-l crezi, să ai încredere că ştie ce spune, că ştie ce să facă şi că o să facă tot ce e posibil să te salveze. Cum ar fi să te afli în faţa lui Dumnezeu şi să nu crezi că îţi spune adevărul, că îi pasă? De neimaginat… O campanie de distrugere a medicilor – aşa cum trăim în aceste zile – este o crimă aşadar tocmai pentru că ea nu are ca rezultat eliminarea celor care nu-şi fac treaba. Nu, din contra, discuţia generală despre sistem nu duce la vindecarea lui, ci la distrugerea încrederii în toţi medicii. Şi asta înseamnă distrugere profundă. Medicul este un salvator care lucrează şi cu încredrea ta. Nu le luaţi acestor oameni cel mai util medicament. Pentru că înseamnă sinucidere.