Cine dă mesajul asupra stării naţiunii ?

La americani este simplu: preşedintele SUA dă acest mesaj care face o evaluare a situaţiei ţării şi lămureşte cetăţenii, dar şi instituţiile statului asupra poziţiilor strategice vizate. În Marea Britanie, ţară cu regalitate respectată şi tradiţie seculară, mesajul tronului este aşteptat în fiecare an cu mare interes. Fiecare ţară are sau îşi caută, dacă nu le-a format prin exerciţiul seriozităţii, vocile care stabilesc reperele principale ale deciziilor aşteptate, evaluarea corectă a bunelor şi relelor unei naţiuni.

Cine dă în România acest raport asupra stării ţării? Mult timp l-am aşteptat de la Preşedinţie, dar Traian Băsescu s-a descalificat, devenind rapid după alegerile din 2004 un personaj politic tot mai necredibil. Instituţia prezidenţială a fost complet demolată prin referendumul de suspendare, “soluţia” externă de anulare a votului popular anulându-i lui Băsescu orice şansă de a mai fi ascultat şi privit ca un lider capabil de soluţii. Regele Mihai l-a strivit complet pentru  istorie când a emis formula-proverb, aplicată lui Băsescu: peştele de la cap se împute! Rolul nociv al băsismului s-a transferat şi spre alte instituţii contaminate; CSAT nu mai poate fi luat în seamă în condiţiile în care adversităţile politice din interior şi suspiciunile de implicare a serviciilior secrete în jocul politic au transformat şedinţele în adunări caragialeşti.

Să fie Palatul Victoria locul de la care aşteptăm acest mesaj asupra stării naţiunii? Executivul a fost şi el virusat de “relele tratamente” aplicate de Băsescu de-a lungul celor opt ani ai regimului, transformându-l sub Boc într-o anexă. Ponta are un mandat limitat şi este concentrat pe alegerile din decembrie, aşa încât punctele de vedere şi deciziile emise de Guvern suferă de viziunea impusă a termenelor scurte. Parlamentul a făcut în ultimul an, după ce a scăpat de povara Roberta, câteva mişcări politice spectaculoase. El a reuşit să formeze noi majorităţi care să asigure un început de eliberare de sub tirania dictatorială a băsismului. Dar structura lui democratică pluralistă nu poate asigura un mesaj care să aibă judecăţi şi analize unanim acceptate, menirea instituţiei fiind legiferarea. Tradiţia anchetelor parlamentare eşuate şi eterogenitatea, benefică în dezbaterea politică, nu sunt de natură să asigure în prezent acestei instituţii statutul de emiţător de asemenea mesaje. Dacă nu ele – Preşedinţie, Guvern, Parlament –, atunci de la cine să aşteptăm asumarea rolului de cap limpede? Deşi nu-şi doreşte şi nu-l asumă, banca centrală a devenit instituţia lider spre care se îndreaptă în situaţiile complicate speranţele. BNR are un rol clar, stabilit prin lege, în privinţa politicii monetare, dar realitatea şi acţiunile publice i-au conferit “poveri” mai extinse. Când populismul politicienilor dă pe afară, banca sună clopoţelul de avertizare. Când politicile fiscale încordează economia, BNR avertizează şi propune măsuri. Când Guvernul are vistieria goală, vine la BNR să ceară sfaturi, dar mai ales bani. Când politicienii au epuizat lista de premieri, sunt căutaţi tehnocraţii din banca centrală; dacă sunt refuzaţi sau pun condiţii pentru  acceptarea posturilor în Executiv, politicienii sunt ofuscaţi.

BNR şi-a câştigat un statut de invidiat, iar guvernatorul, deşi nu stă în turnul de fildeş, pare de neatins. Faptul că instituţia din Strada Doameni a devenit un reper solid în marea de confuzie generală în care se scaldă celelalte instituţii fundamentale ale statului îi îndreptăţeşte pe cei care susţin că meritocraţia îşi sporeşte rolul mai ales în momentele de criză. Iar criza a acoperit în România 35 la sută din timpul celor 22 de ani trecuţi de la evenimentele din decembrie ’89.