Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă nu ar determina o viaţă tot mai grea a oamenilor, zbenguiala preşedintelui Traian Băsescu prin Constituţie, prin legi, prin guvern, prin coaliţii, cu privirea împrăştiată, dar fixă, în aparatele de filmat, pe care le minte zilnic, ar putea fi luată drept o carieră de circar supărat pe pâinea ţării. Dar circul preşedintelui este costisitor, este istovitor, este infernal. Prezumţia de deşteptăciune, pe care i-o acordasem, începe să pălească, în momentele în care îndemânaticul om al lichidelor tulburi dovedeşte că nici nu ştie Constituţia. Parcă turmentat de iluzia că are dumnealui puterea de a dizolva Parlamentul, dl. Băsescu s-a făcut de râs, vineri, 16 octombrie, pe toate posturile de televiziune, jurând solemn că, la 7 decembrie, orice ar fi, dizolvă Parlamentul. Febra şantajului cu care voia să-i sperie pe parlamentari, ca ei să voteze orice-i trăzneşte dumnealui prin norişorii creierului, i-a împuţinat drastic luciditatea. Astfel, primul cetăţean al mării şi al ţării, se vede treaba bun trişor la cărţi, s-a împiedicat lamentabil în susţinerile logice şi oneste ale propriului său consilier pe probleme constituţionale, Ştefan Deaconu. E de mirare că, până la ora scrierii acestor rânduri, furia d-lui Băsescu nu s-a revărsat asupra obraznicului susţinător al legii, chiar în bârlogul fărădelegii.
Un studiu psihologic elementar, făcut pe faţa preşedintelui în curs, când minte, ne-ar procura satisfacţia unei cinetici a buzelor şi a nasului care se umflă, a ochilor care umblă neastâmpăraţi în direcţii diferite şi a unui fel târşit de a spune cuvintele de derută, cu explicaţii nesemnificative, ca să nu se observe făcătura. Iată momentul în care pedelistul ireductibil pregătea introducerea în ecuaţia guvernamentală a unui alt pedelist, pe ideea că l-ar fi obligat Constituţia (Constituţia mă obligă, domnişoară), să numească un premier din partidul cu cele mai multe locuri în Parlament. De unde această şmecherie? Prescripţia constituţională nu vorbeşte decât despre partidul care obţine o majoritate absolută de voturi, ceea ce nu înseamnă 32%-33%, cât a obţinut PD-L.
Un fost dascăl al meu crease o regulă de viaţă, la care tocmai mă gândeam, văzându-l pe simbolul României păcălind insistent România. Dascălul meu spunea că premianţii nu au voie să mintă, iar codaşii nu au cuvânt să mintă. ştiam că prezidentul nu a fost un premiant şi mă consolam cu filosofia sa de viaţă, acoperitoare şi izbăvitoare, şi anume: şcoala românească naşte tâmpiţi. Chiar întrebam atunci pe Înălţimea Sa cine e primul tâmpit al ţării pe care chiar domnia sa o conduce?
Dar nu sunt de rangul unui şef de stat aceste pungăşii verbale, pe care agitaţii săi marioneţi (a se observa folosirea masculinului feroce pentru aceşti politicieni eliberaţi în scăldătoare) sar să le apere. Există şi oameni inteligenţi printre ei, cum e Cezar Preda, cum e Sever Voinescu, care îl apără cu o oarecare inteligenţă, dar şi malaci de doi bani, cum ar fi unul Popescu de prin Dâmboviţa, care nici nu a terminat preşedintele de mestecat, că el şi înghite, după modelul gogâlţmanului Ioan Oltean, lacomul consumator de broscoi, pe
silabe. Notez aici că bucătăria thailandeză face un borş admirabil din bros şi un şniţel parizian celebru din cealaltă silabă, coi.
Pe la mine pe uliţă, prin Bârca, unele cuvinte erau pronunţate pe scurtătură. De exemplu ziceam că se pronunţa ceancă. Aşa şi cu circul prezidenţial. Ceancă diabolica paletă de şmecherii, trişuri şi tertipuri la care nici măcar un candidat, darămite un preşedinte, nu ar trebui să recurgă se intensifică. şi măcar să fie nişte farse amuzante! Dar să te joci de-a salariile şi pensiile, băgând bolobocul în faţă, ca să ameninţaţi în canon că nu vor mai fi bani de salarii şi pensii după căderea guvernului Boc şi, din cauza acestei căderi, să te ambiţionezi să prelungeşti starea de incertitudine a statului român, cu tot felul de propuneri menite respingerii, când majoritatea formată, transparentă s-a exprimat cu o propunere generoasă, astea toate intră într-o patologie a politicii, care excede şi circul, şi pâinea.
Ce-au mai râs consătenii lui Gică Blegu, dintr-o localitate de peste deal, de bancurile şi farsele pe care li le făcea acesta, mai ales la sărbători. Avea o inventivitate bolnavă şi nu obosea niciodată. Unei familii i-a prins cocoşul şi l-a străpuns cu un băţ, că îi plăcea cum fâlfâie disperat din aripi şi emite un cucurigu mai obosit ca un cotcodăcit. Altei familii, toamna, i-a pus gaz în must şi i-a stricat tot vinul. Fătase o căţea şi Gică Blegu i-a răpit un pui şi l-a muşcat de spinare, să vadă şi ei, câinii, ce rău e să fi muşcat. Unii îl înjurau, alţii îl lăudau pentru imaginaţia lui sinistră. Mai greu le-a venit tuturor într-o iarnă, când Gică Blegu a dat foc satului din patru părţi deodată. Prin cenuşa aia groasă, care a rămas, şi în care măcar circula zvonul că pierise şi el, bă-trânii l-au văzut în noaptea cu lună cum mergea atent cu un băţ în mâini şi-şi căuta nasturele de la pijama. E adevărat, nu era un nasture oarecare, ci unul care-i rămăsese de la o tunică marinească.
Sâmbătă, preşedintele Băsescu a încercat din nou, printr-o minciună, să iasă din situaţia penibilă în care el însuşi s-a aşezat, venind şi susţinând că afirmaţia sa privitoare la dizolvarea de către dumnealui a Parlamentului în 7 decembrie a fost o greşeală de exprimare. Nu, nu e o greşeală de exprimare, e o greşeală de gândire. Aceasta e concepţia unui ales democratic despre democraţie: distrugerea celor ce nu sunt de acord cu dumneavoastră. Nu mai vrea să plece. Face tot ce minte de om nu cuprinde pentru a-şi compromite competitorii, pentru a şantaja parlamentarii, pentru a-şi croi un guvern subaltern şi pentru a forţa, ilegitim, câştigarea alegerilor. A făcut toate nefăcutele. Încă n-a cerut dizolvarea poporului.
