Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Electoratul român - şi mă refer la cel care nu e fanatic anti-Băsescu - are suficientă minte încât să înţeleagă că un politician nu răspunde de prostiile familiei şi cu atât mai puţin de prostiile celor apropiaţi sau care se pretind apropiaţi" - scria, ieri, maestrul Ion Cristoiu. Cu tot respectul cuvenit unui întemeietor de şcoală gazetărească, îmi permit să-l contrazic. Un anturaj dubios este catastrofal pentru credibilitatea oricărui om politic, condamnându-l să penduleze între două etichete la fel de puţin onorante: prost sau hoţ.
În ambele situaţii, cariera lui ar trebui să se sfârşească.
Pentru un înalt demnitar, "n-am ştiut nimic" nu este o scuză, ci o acuză. Mai ales când "surprizele" stânjenitoare răsar din cercurile foarte apropiate lui. Dacă te-ai dovedit incapabil să-ţi controlezi anturajul imediat, cum mai poţi pretinde să gestionezi treburile obştei? Cum să te mai propui drept lider dacă ai eşuat lamentabil în selecţia colaboratorilor? Dacă nu te poţi face ascultat în propria familie, cum să crezi că te vei impune unei naţiuni?
Un politician pe sub nasul căruia amicii şi rudele îşi fac de cap nu este un conducător, ci o mazetă. Mazetele ajung, însă, arareori în poziţii de putere. Iată de ce opinia publică este de obicei tentată să creadă mai degrabă ipoteza complicităţii. Pe principiul "spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti".
Lui Traian Băsescu rolul de fraier nu i se potriveşte deloc. Nici cei mai aprigi detractori ai săi nu au insinuat vreodată că ar fi un naiv lesne manipulabil. El însuşi s-a prezentat mereu drept un "jucător", conectat permanent la fluxul informaţiilor secrete, iniţiat în cele mai ascunse taine ale politicii. El însuşi ne-a repetat timp de patru ani că se simte responsabil pentru acţiunile tuturor celor care au beneficiat de girul său pentru a ajunge la putere. Cabinetul Tăriceanu a fost ţinta unei avalanşe de denunţuri vitriolante tocmai în virtutea acestei "responsabilităţi" morale asumate de liderul de la Cotroceni.
Un argument în plus pentru care preşedintele nu poate acum să ridice din umeri şi să refuze graţios costurile electorale ale "prostiilor" apropiaţilor săi. Prostii? Termenul nu e deloc potrivit. Sună duios şi benign. Poate descrie escapadele bahice ale fiicelor, încă minore, ale lui George W. Bush, nu atracţia subită pentru armament şi tehnică militară a fratelui şefului statului român. Explicaţiile promise de Traian Băsescu întârzie. Se pare că n-a reuşit încă să dea de fundul afacerii, mai încâlcită decât fuga lui Omar Hayssam.
Dar n-a putut el să lămurească problema mult mai simplă a "vânzărilor anterioare" care i-au adus fiicei sale un apartament de un milion de euro... Geniul speculativ al Ioanei Băsescu pare să-l fi întrecut pe cel al celebrei mătuşe Tamara! Apropo. Cazul Adrian Năstase demonstrează cel mai bine că, până şi în originala democraţie mioritică, anturajul unui politician poate conta decisiv la urne. La prezidenţialele din 2004, candidatul PSD a plătit şi pentru Bittner, sora de la Tarom, jeepul fiului şi ifosele de primă doamnă ale soţiei. Şi pe bună dreptate.
