CONFUZIE HRUŞCĂ/ŞEICARU!/Amintiri de după Cenaclu (3)

În anii '80, umblam prin ţară cu un Oltcit! Ştefan avea unul cu număr de Maramureş, eu altul cu număr de Galaţi! Unul era cu număr par, altul cu număr impar! Aşa încât să ne putem mişca oricând fără restricţii!

În România acelor timpuri puteai să mergi oriunde vrei, fără temeri că ai fi putut să rămâi blocat din cauza aglomeraţiei pe şosele sau că e prea scump hotelul, sau că ai putea cumva să intri în vreun restaurant cu frica posibilităţii neachitării notei, la sfârşit!... şi toate astea pentru că nu găseai benzină nicăieri în afară de cota de 10 litri pe lună, că în hoteluri era foarte frig iarna, şi de intrat cu vreo aerotermă nu puteai decât la mare blat (dar şi dacă reuşeai, când ajungeai în cameră şi băgai în priză, sărea siguranţa la tot etajul, că erau măscărite în aşa fel încât nu suportau nici măcar un aparat electric de bărbierit... care deja se inventaseră!). În restaurante puteai să intri fără nici o grijă, să le vizitezi doar, că de mâncare nu găseai nimic, şi dacă nu intrai direct în bucătărie să vorbeşti cu bucătarii, să zâmbeşti frumos, să dai oarece, sau să te cunoască şi pe tine cât de cât oamenii de pe acolo, nu aveai absolut nici o şansă! De multe ori carnea avea miros urât, că se ţinea la frigider mult, până când Partidul dădea aprobări să se elibereze câteva sute de grame pentru cineva, doar dacă acel cineva merita, sau dacă era în cărţi, ori dacă era pe vreo listă! De cele mai multe ori se găsea câte ceva şi pentru noi, oamenii ne recunoşteau pentru că apăream la televizor, şi televizoru' era unu' în ţară, iar noi eram la mare modă... cum se cheamă asta acum? Eram: protejaţi, nomenclaturişti, favorizaţi?... că-mi scapă!

Odată, după ce am tras la sorţi cu ce maşină mergem, am plecat spre locul în care aveam de prestat, am ajuns aproape de Năsăud şi am observat că eram de mult pe «roşu», cu benzina, mai aveam puţin şi mergeam doar cu vapori! Ne rugam să întâlnim o benzinărie, să fie deschisă şi mai cu seamă să fie femei, fete, doamne pe acolo, că altfel n-aveam nici o şansă să obţinem vreo 5 litri să ajungem la cântare! De fiecare dată noi umblam îmbrăcaţi în trening! Era mai comod, şi ne plăcea nouă mai mult aşa. Am zărit de departe o benzinărie, am început să tremurăm de emoţie, ne-am luat faţa de «televizor», am băgat zâmbete largi pe faţă, ne-am luat curaj, şi am intrat în benzinăria care era ca de obicei pustie! Am salutat dezinvolţi: «Bună ziua, suntem Hruşcă şi Şeicaru»... (uomu' de la birou, că era un el, s-a uitat pe sub ochelari la noi, a rămas surprins de ce a văzut şi de ce a auzit, şi s-a ridicat imediat venind cu braţele deschise către noi spunând foarte, foarte fericit... «ooooo, fotbaliştii noştri, se poate ...»)

Pe atunci, Ştefan semăna foarte bine cu celebrul de atunci Bumbescu, iar eu cu Majearu! Am rămas înmărmuriţi de confuzie, nu ştiam cum să procedăm, ne-am îmbrăţişat cu uomu', am mers la pompă urgent, ni s-a făcut plinul, am luat şi o canistră în plus, şi am răspuns la întrebări... despre Steaua (echipa la care jucam), despre cantonament, despre viitoare meciuri, despre fotbal..., dar toate astea pe mare fugă, că noi eram foarte grăbiţi spre cantonamentul din Maramureş, unde am spus că mergem!... Am luat benzina, am îmbrăţişat din nou, am întrebat de preţ şi ni s-a răspuns că... «nu trebuie, pentru fotbaliştii noştri absolut orice»...! Ne-am urcat de urgenţă în maşină, am zâmbit din nou ca la televizor, am făcut cu mâna, am claxonat, şi bagă tare tată, să nu-şi revină... uomu'! Un timp n-am spus nimic, a dăinuit tăcerea-n Oltcit, apoi am început să râdeam, am şi tras pe dreapta că nu mai puteam...

Din turneu! Alte timpuri, alte obiceiuri, alte moravuri... cât de tineri, cât de neliniştiţi! Ce amintiri, ce trăiri, ce nostimade!

(va urma)