Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiii unor pictori minori reuşesc frecvent, ca artişti ai familiei, cariere mai mari ca ale taţilor. E situaţia pe care ar fi s-o numim, statistic, logică. Tot ce se repetă fără o cauză desluşită pare că aşa trebuie să fie. Ar mai fi un motiv pentru care mai binele pare să vină obligatoriu în consecinţa binelui. Un motiv interesând psihologia relaţiei tată-fiu în artă: fiii unor mari artişti ajung, la rându-le, mari artişti doar prin excepţie. Relaţia părinţi-urmaşi are atâtea momente delicate şi chiar clinice, încât nu se încumetă nimeni la dezlegarea ei într-o carte. Oricum ai aborda-o, răneşti memoria şi a unora, şi a altora.
Puţini ştiu că gloriosul nostru Corneliu Baba s-a format până a-l întâlni pe Tonitza la şcoala de pictori a tatălui său, Gheorghe Baba. Născut la Caransebeş, în 1863, Gheorghe Baba a început studiul sistematic al picturii la 30 de ani, la Viena, şi până a revenit în târgul natal, ca om ajuns, după ce a scos bani buni din pictura bisericilor, a făcut de toate.
Gheorghe Baba şi Corneliu Baba au vândut peisaje şi portrete, în cele aproape 30 de expoziţii pe care le-au semnat împreună în zonă, fapt care nu e reţinut decât în treacăt în monografiile ce i s-au dedicat „clasicului” Corneliu. De ce autorii cărţilor au evitat discuţia relaţiei tată-fiu, deşi ea a fost productivă şi onorantă de amândouă părţile, e un mister. Despre Gheorghe Baba a scris un capitol
într-un studiu care se cheamă greşit „Pictori bănăţeni din secolul al XIX-lea” Ion Frunzetti. În sine, textul lui Frunzetti e meritoriu şi amorsează întrebările pe care mi le pun şi eu în articolul de faţă. Dat fiind însă că Gheorghe Baba a murit în 1953, este cel puţin exagerat să-l numim om al veacului al XIX-lea. Cum la fel de minimalizator e să-i zicem „pictor bănăţean”, când mai propriu e să-i spunem român.
Lucrul care e de natură să ne intrige priveşte arta lui Gheorghe Baba, un pesajist de plein-air remarcabil, în manieră andreesciană. Iar când afirm că a fost un peisajist redutabil, parcă aş proceda patriotic şi în compensaţie. Gheorghe Baba a fost un peisajist mult mai bun decât mulţi confraţi astăzi cunoscuţi. Corneliu Baba ar fi avut şi putinţa, dar şi argumentele estetice să determine apariţia unei monografii recuperatoare despre Gheorghe Baba. Totuşi, n-a făcut-o. Oricâtă preţuire aş avea pentru creaţia lui Corneliu Baba, nu pot să nu mă întreb „de ce?”, iar răspunsurile pe care mi le dau să nu deschidă alte întrebări şi mai stânjenitoare. În partea Lugojului şi a Caransebeşului sunt răspândite, în colecţii particulare, sute de tablouri ale celor doi, ale tatălui, de la maturitate şi din anii regăsirii ca pictor de şevalet, ale fiului, din tinereţea profund influenţată de arta părintelui. Într-un fel, Gheorghe Baba nu e un artist uitat, ci unul pedepsit cu uitarea de toată lumea. Ciudat e că toate astea s-au petrecut, deşi biografia artistică a lui Corneliu Baba ar fi avut considerabil de câştigat cu anii săi de „peisajist bănăţean”.
