Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cunoscut peste tot de când lumea, născut pe vremea dinozaurilor pe undeva prin Australia, corbul apare în diverse mitologii drept creator, mesager sau războinic. Uneori joacă şi rolul de protector, aşa cum o fac şi azi corbii din Turnul Londrei. El a fost descris şi clasificat în secolul 18 de Linnaeus, în monumentala sa operă: „Systema Naturae”. Familia corbului cuprinde mai bine de 40 de specii, fără a le mai pomeni pe cele 15 dispărute. Stârneşte interes dar nu simpatie ca erou de fabule şi e considerat drept cea mai inteligentă pasăre.
Corbul este unic, ştie să confecţioneze şi să întrebuinţeze unelte, de multe ori mai complicate decât am putea bănui. Sunt bine cunoscuţi corbii de pe litoralul de est al Mediteranei care folosesc resturi de mâncare pentru a atrage peştii din iazuri sau cei din Noua Zeelandă care aleg cu grijă beţişoare pentru a scobi coaja copacilor, performanţe net superioare celor realizate de elefanţi sau cimpanzei.
Există însă şi un clasament intern al speciei, dominat fără drept de apel de corbul din Noua Caledonie, Corvus moneduloides. Înregistrările video realizate în laboratoarele care studiază faimoasele păsări ni le arată făcând lucruri atât de complicate, încât am putea bănui că avem de a face cu vreun trucaj. Nici vorbă. De exemplu, o femelă numită Betty îndoaie o sârma pe suprafaţa exterioară a unui cilindru pentru a crea un cârlig pe care îl foloseşte pentru a extrage un dop aflat pe fundul cilindrului. Mai tare ca pisicile vorbitoare de pe You Tube.
Cum ajung oare corbii la asemenea performanţe? Simplu, părinţii lor sunt buni educatori. Metodele sunt surprinzător de apropiate de cele recomandate speciei umane: „Asiguraţi urmaşilor un mediu stabil şi plin de afecţiune, fiţi un exemplu pozitiv, încurajaţi comportarea acceptabilă, aveţi răbdare şi perseverenţă, alintaţi cu măsură”. Dar cercetătorii trebuiau să rezolve o problema complicată. De ce tocmai o specie de pe o insulă din Pacific a reuşit nu numai să „inventeze” unelte dar să le şi folosească în diferite feluri? De ce rivalizează în teste corbul din Noua Caledonie cu maimuţele antropoide?
Primele studii au arătat că acest corb are un creier relativ mare, în care un loc important este ocupat de regiunile care controlează funcţiile de învăţare şi mişcările de fineţe. Ciocul lor este total diferit de cel al altor corvide şi pare „specializat” în manipularea obiectelor folosite ca unelte. Ei rup crenguţe, le răsucesc vârfurile până ajung ascuţite şi le adaugă fâşii din frunzele arborelui Pandanus. Rezultatul, o mică lance, rezistentă şi durabilă, cu care vor vâna insecte, larve şi alte nevertebrate ascunse în scoarţa copacilor sau sub pământ.
Gavin Hunt, un cercetător de la universitatea din Auckland, a observat că „stilul” micilor lănci diferă în raport cu zona geografică dar este stabil în timp. Ceea ce vrea să însemne că în Noua Caledonie corbii au versiunea lor de „cultură”.
În ce priveşte viaţa socială a păsărilor cu pricina, au fost confirmate unele observaţii anterioare care descriu un model de „familie nucleară”, spre deosebire de alte specii de corbi şi de ciori. Masculii şi femelele formează perechi care rămân împreună ani de zile şi se poartă unul cu celălat ca nişte parteneri iubitori, îşi oferă mâncare şi se ocupă fiecare de igiena celuilalt.
Puii rămân aproape de părinţi vreme de doi sau trei ani, mai mult decât alte păsări şi caută de mâncare împreună cu ei, comunicând tot timpul. Unul dintre cei care i-au studiat susţine că au un croncănit foarte discret, spre deosebire de alte corvide, iar perioada în care stau aproape de părinţi este un fel de ucenicie.
Tinerii corbi sunt perseverenţi şi încearcă să producă şi ei acele lănci folosite de părinţii lor. În primele şase luni nu prea reuşesc şi sunt ajutaţi de adulţi, care îi încurajează oferindu-le porţii din prada obţinută cu uneltele lor perfecţionate. Aşa învaţă puii că merită să facă un efort pentru a avea asigurată o hrană abundentă.
Pe alte meleaguri se spune despre corbi că au alungat şoimii şi alte păsări de pradă din teritoriul lor sau că îi conduc pe vânători spre pradă din care vor avea şi ei o parte. Sunt inteligenţi, fără îndoială, dar aşa cum am mai spus, nu sunt simpatici. Mulţi îi bănuiesc de ipocrizie fiindcă cei care apără Turnul Londrei nu stau acolo de plăcere sau dintr-un nesperat simţ al datoriei. Legenda spune că plecarea lor ar însemna sfârsitul regatului. Ca să nu poată zbura din curtea Turnului li se ciuntesc aripile, generaţie dupa generaţie.
