Cota unica de indisciplina fiscala

Cei care au criticat cota unica pe motiv ca e prea putin raspandita in lume ar putea sa-si inghita cuvintele daca Statele Unite si China o vor incerca pe un miliard de contribuabili. Dar dincolo de criteriul "raspandirii" taxei unice se pot evidentia la fel de bine si deficientele impozitarii progresive. Pe de o parte, ea submineaza verdictul pietei - corelatia dintre succesul unei companii si recompensele psihologice si financiare de care ar trebui sa se bucure intreprinzatorii si managerii. De cealalta parte, salariatilor care au capacitatea sa lucreze mai mult, luandu-si un al doilea job, le piere brusc cheful atunci cand vad ca efortul le este sanctionat prin globalizarea veniturilor si taxarea cu o cota mai mare. Iar la final, "batranelor doamne" vest-europene, care mai mult se lauda decat aplica principiul "un plus de munca inseamna un plus de crestere economica", nu le ramane decat sa se planga ca le migreza capitalurile catre tinerele democratii din Est cu fiscalitate mai avantajoasa.

Totusi, in cazul nostru, al romanilor, discutia de pana acum este mai mult sau mai putin teoretica. In Romania anului 2004, majoritatea angajatilor din companiile private aveau trecut in cartea de munca salariul minim pe economie, impozitat cu 18%, restul banilor pana la 8, 10, 15 milioane de lei fiind platiti pe seama unor subterfugii (microintreprinderi, drepturi de autor, asigurari) ori, pur si simplu, la negru. Asta face ca diferenta intre impozitarea progresiva si taxa unica de 16% sa fie nesemnificativa, in conditiile unui nivel al contributiilor sociale neschimbat, aproape cel mai ridicat din Europa Centrala si de Est. Asadar, mai important decat sistemul de taxare in sine se vede ca este altceva. Ce? Disciplina fiscala.

Fireste, nu ne putem aroga paternitatea acestei idei. Au spus-o, inainte sa fie subliniata aici, nume grele ale finantelor internationale ca Leszek Balcerowicz si Alan Greenspan, presedintii bancilor centrale ale Poloniei si Statelor Unite. Ultimul chiar a conditionat reducerea uriasului deficit de cont curent al Americii de restabilirea disciplinei fiscale. Iar altii nu s-au marginit la vorbe, ci au pus in practica. Este cazul Suediei.

Apropo de tara scandinava. Se poate afirma ca se gaseste la antipodul sistemului cotei unice. Povara fiscala, de peste 50% din PIB, este cu zece procente mai mare decat media Uniunii Europene. Dupa manuale, asa ceva ar trebui sa fie potrivnic unor ritmuri de crestere economica de 4% anual, duble fata de zona euro, iar capitalurile ar fi trebuit sa se refugieze de mult spre locatii mai prielnice. Daca mai punem la socoteala ca actualul guvern, unul social-democrat, are in intentie nu sa apropie taxele de nivelurile din restul UE, ci sa le majoreze, pentru a imbunatati calitatea serviciilor publice, ce mai ramane de zis?!

Ca in ciuda impozitarii brutale, in Suedia, veniturile bugetare reprezinta mai mult de 50% din PIB, tot cu zece procente peste media UE. Intamplator sau nu, rata mare de colectare a unor taxe deosebit de inalte coincide cu cvasi-absenta coruptiei si a evaziunii fiscale. Politicienii nordici au promis populatiei ca in schimbul unor impozite mari vor primi stabilitatea preturilor. Si nu numai c-au spus, ci chiar s-au tinut de cuvant, fiindca oamenii vad ca banii stransi de la ei sunt cheltuiti in functie de nevoile lor, nu ale unor grupuri de interese. Deci cine face in primul rand diferenta? Sistemul fiscal? Nu, disciplina fiscala.

Revenind pe taram romanesc, la inceputul lunii februarie, presedintele Basescu a reprosat Guvernului ca "deja s-a ratat indeplinirea unui obiectiv pana la capat", fiindca o data cu reducerea fiscalitatii trebuia sa se introduca si elemente clare privind sanctionarea criminalitatii economice. Premierul Tariceanu a replicat ca "nu suntem intr-o intarziere", iar masurile de combatere a evaziunii fiscale vor fi anuntate pana la 31 martie. Au mai ramas asadar cateva saptamani ca sa se demonstreze ca n-au dreptate cei care zic ca "si cu, si fara cota unica, in Romania e la fel". Dar, mai mult decat atat, principalul criteriu dupa care trebuie judecata performanta ministrilor de Finante este cu cate procente s-a imbunatatit colectarea veniturilor, parametru care acum, la 30%-33% din PIB, ne plaseaza la coada Noii Europe.

E limpede. Diferenta intre 2004 si 2005 n-o va face deci cota unica. Daca va exista o diferenta, va fi doar in sensul concluziei generale formulate deja de Balcerowicz: "Nu exista un conflict de neevitat intre procesul de reducere a inflatiei si politica fiscala, asa cum ar sugera exemple din unele tari, ci doar guverne iresponsabile, care ezita sa aplice o disciplina fiscala".