Cu capul în nori

Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a ne închipui scena următoare. O dimineaţă plumburie în care zăpada zboară, nu cade. Automobilele au căciuli albe, gheaţa e invizibilă, orice băltoacă e mult mai adâncă decât pare. Măsură de precauţie, avem grijă să ne luăm la noi o pereche de pantofi comozi ca să nu stăm cu galoşi sau cizme la serviciu. Toate astea în anul de graţie 2011, când atotputernica specie umană, care a cucerit multe teritorii îndepărtate sau pline de pericole, se lasă încă umilită de nişte nori încărcaţi cu apă, zăpadă sau chiar gheaţă. Nu au lipsit tentativele de a stăpâni norii, o dată pentru totdeauna, unele dintre ele pline de fantezie. În Grecia antică existau păzitori ai cerului, care la primul semn de formare a norilor purtători de grindină îi anunţau pe cetăţeni să se grăbească şi să sacrifice niscaiva animale, cu spe­ranţa că vor salva recoltele. Încercările de control au continuat, niciodată încununate de succes.

Ultimele 200 de ani au fost martorii unei sumedenii de experimente, unele pline de imaginaţie, făcute de meteorologi, fizicieni şi simpli amatori. Unii au vrut să aducă ploaia, alţii să o oprească. Au fost trimise spre cer baloane încărcate cu substanţe explozive, norii au fost presăraţi cu mari cantităţi de nisip electrizat. Alţii au încercat şi încă mai încearcă să potolească furtunile turnând ulei pe suprafaţa oceanului sau să împuşte norii cu iodură de argint sau cu "gheaţă uscată", o formă solidă de bioxid de carbon. Metoda a fost folosită la Olimpiada de la Beijing în 2008 şi destul de des în Statele Unite, cu un succes discutabil.

Mulţi visători, oameni de ştiinţă sau nu, au încercat să-i ajute pe agricultorii aflaţi mereu la cheremul secetei sau inundaţiilor. Alţii şi-au imaginat meteorologia transformată în armă îndreptată împotriva duşmanului. Nu au lipsit utopiile în care deşerturile erau transformate în câmpii roditoare, care să asigure hrana tuturor locuitorilor planetei. Cu toţii au fost însă depăşiţi de incredibila complexitate a mecanismelor vremii.

La inceputul secolului al XIX-lea, un anume James Espy, zis "Regele Furtunilor", bizuindu-se pe observaţia că ploile sunt legate de căldura erupţiilor vulcanice, propunea incendierea unor păduri pentru a produce precipitaţii. Nimeni nu l-a luat în serios. Epoca mo­dernă a încercărilor de a produce sau opri ploile începe într-o dimineaţă de noiembrie în 1946. Vincent Schaefer, un angajat al companiei General Electric, cunoscut doar pentru fabricarea de fulgi artificiali de zăpadă, reuşeşte să declanşeze precipitaţiile dintr-un avion.

Titlurile ziarelor de a doua zi erau mai mult decât entuziaste şi au stârnit interesul cineaştilor, salvamontiştilor, agronomilor şi al publicului larg. Oamenii uitau că reacţii asemănătoare fuseseră declanşate de experienţele cu explozivi făcute de Edward Powers şi Daniel Ruggles în 1871, ca şi de Robert Dyrenforth cu două decenii mai târziu, dar discreditate de L. Francis Warren, adept al nisipului electrizat şi uitate destul de repede.

Anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut aduc ideea necesităţii unei arme meteorologice, esenţială pentru victoria în războiul rece. La exact un secol după Powers şi Ruggles americanii produc ploi artificiale în Vietnam, încercând să împiedice mişcările de trupe inamice. Ştim cu toţii cum s-a terminat acest război.

Mai târziu, în 1986, un zvon se răspândeşte în Europa. Uniunea Sovietică se apără de norii radioactivi declanşaţi de catastrofa nucleară de la Cernobîl, îndreptându-i spre Belarus şi transformându-i în precipitaţii. Nimeni nu ştie dacă e ceva adevărat în povestea asta, dar locuitorii din Belarus mai poartă încă pică Kremlinului pentru presupusa încercare de a se descotorosi de pericol pe spinarea lor. Nici grandioasele proiecte de geoinginerie pe care ni le re­zer­vă viitorul nu par să fie mai promiţătoare. Se vorbeşte de încercări de oprire sau măcar de încetinire a încălzirii globale prin lansarea în spaţiu a unor oglinzi enorme care să reflecte radiaţia solară departe de Terra. Oamenii de ştiinţă, chiar şi cei mai convinşi optimişti, afişează un scepticism sobru. Cuvântul de ordine este: "complexitate", nu numai a mecanismelor meteorologice, ci şi a tehnologiei necesare pentru a le înfrunta şi domina.

Până acum, nici o încercare de a modifica sau de a controla vremea nu a reuşit. Mai exact, nu s-a putut dovedi ştiinţific o asemenea reuşită. Vorba unui cunoscut istoric al ştiinţei, James Rodger Fleming, care se ocupă de climă: "În materie de vreme încă mai trăim cu capul în nori". Oare aşa să fie?

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor