Dacă ceva îți aduce ”bucurie”, e important!

”Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Când sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte. Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decât o bătaie în ușă, decât o pereche de pantaloni sau decât niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zâmbet, o pasăre care se izbește în geam...Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă."(Savatie Baştovoi – asursa - Facebook) .Bucuria face viața importantă, iată, iar bucuria vine din lăuntru, e acolo, ascunsă în sufletul fiecărei ființe, gata să se arate ei, să curgă prin ea și să deschidă în ea acei ochi fantastici ai conștiinței, care pot vedea lumea din/și în lumină. Bucuria e soarele nostru interior; fără ea viața pare scufundată printre umbre și mărăcini, iar lucrurile lumii, cât de bune ar fi ele, cât de fantastice, nu vor putea mângâia absența luminii care se ivește din bucurie. Bucuria e o stare de conștiință, pe care o atingem cu toții, uneori în cele mai banale împrejurări; întâlnirea cu cineva drag sau dorit de noi, simpla întâlnire dorită, ne poate umple sufletul de binecuvântată bucurie, cum a tânji după o ființă iubită ne poate arunca în tristețe. A vedea o floare, a mirosi un parfum, a merge prin ploaie sau a scrie o poezie, iată doar câteva mărunte motive de bucurie și încă unele care ne fac să simțim până-n adâncul inimii că viața e frumoasă. Poate că în acele clipe în care ne prăbușim printre proprile noastre gânduri întunecate, rătăcind în căutarea unei lumi exterioare, care să ne aducă bucuria pe o tavă de aur, precum se aduc bucatele regilor, e îndeajuns să ne amintim că bucuria este scopul nostru și pe calea care duce la ea avem nevoie să transpirăm cu adevărat. Suferința e atât de simplă, e la îndemână; vine singură, nu e nevoie să facem nici un efort, nu avem nevoie să căutăm drumul către suferință și tulburare lăuntrică. Durerile nu au nevoie să facem verun plan, să punem la punct o strategie de trăire a lor; parcă se ivesc de îndată, în relația noastră cu această lume: e îndeajuns doar să ne rotim gândul ca pe un evantai printre poveștile lumii și-i gata durerea și-i tristețea aici. De ce, oare, e așa ușor să suferim și-i așa de greu, ca o Golgotă aproape, drumul către bucurie?

Eu văd două cauze ale bucuriei și ale suferinței, două rădăcini ale acestor trăiri omenești; pe de o parte, suferința pare să se se ivească din lucrurile pe care le vedem în noi, aproape de noi, în lumea noastră și nu le dorim, iar pe de altă parte, bucuria vine în clipa în care subiectul, obiectul sau situația lumii este dorită. Diferite emoții negative, precum furia, iritarea, frica etc sunt doar forme emoționale diferite pe care le trăim ca o consecință a interacțiunii noastre cu lucrurile nedorite, așa cum emoțiile de bunăstare, emoțiile pozitive, ca starea de bine, bucuria, fericirea, curajul, acceptarea, dragostea sunt expresii ale împlinirii dorințelor noastre. De aceea deznădejdea și suferința teribilă s-ar putea să fie consecințe ale percepției noastre că viața ne tot aduce în cale lucruri nedorite. În fața lor se trezește în noi rezistența, opoziția, tendința de a respinge imaginile indezirabile și situațiile apăsătoare, ceea ce adâncește și mai grav deznădejdea. Niște cercetări mai recente făcute de oameni de știință italieni au concluzionat că trăim și ”tristeți fericite”; aparatele lor au constatat că dorul sau dorința de a avea lângă noi pe cineva drag, alături de regretul sincer că acel cineva nu este prezent, este trăit în acceași parte a creierului în care oamenii trăiesc fericirea. Expresia religioasă ”fericita întristare” pare să fie confirmată de știință ca o realitate a ființei, ceea ce dezvăluie că nu toate întristările sunt nefericite și nu toate tristețile sunt distructive. Remediul împotriva nedoritei suferinți e la îndemâna noastră; noi putem percepe partea plină a paharului și când el are doar o picătură de apă. Putem gândi că se va umple într-o zi și dacă-i gol, iar această atitudine lăuntrică face diferența între suferința și fericirea la care renunțăm atât de ușor. Ar trebui să ”intenționăm”, pur și simplu, să vedem plinul și unde-i gol, căci aceasta-i calea spre bucuria care așteaptă doar să facem un efort de alegere în propria noastră percepție. Acest efort de percepție e cardul care atinge mintea și sufletul și-l putem face, cum spune părintele Baștovoi, în fiecare clipă în care privim lumea cu ochii conștienței și vedem că ea e plină de daruri. Pe de altă parte, dacă bucuria vine de la sine, atunci e important ce ni se întâmplă și, dacă-i important, să știm aceasta. Să păstrăm conștiența importanței acelui mărunt cuvânt care ne-a bucurat sau a frumoasei flori ce ne-a dăruit bucurie prin frumuețea ei, căci nimic nu-i mai important decât Bucuria însăși!