Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din păcate, revista „Charlie Hebdo” are un dezonorant palmares, mai ales dacă ne referim la caricatura profetului Mahomed, apărută în ianuarie 2015 al revistei și care a provocat carnagiul executat în redacție de un comando de jihadiști. Carnagiu soldat cu 12 victime față de care opinia publică a reacționat, în solidar cu jurnaliștii francezi, sub deviza „Je suis Charlie!”. Atât de puternic a fost impactul emoțional încât s-a trecut cu vederea că nu era vorba doar despre o caricatură, ci și despre un act de discriminare și de intoleranță religioasă, căruia jihadiștii, ei înșiși prin definiție intoleranți, i-au răspuns cu arma crimei.
Concurs de împrejurări care ar fi trebuit să le dea de gândit și jurnaliștilor de la „Charlie Hebdo”. Ar fi trebuit să le dea, dar nu le-a dat! Dovadă că, în septembrie 2020, mai precis în ziua în care începea procesul atentatorilor din 2015, revista a revenit cu un alt set de caricaturi care îi aveau ca personaje principale pe Mahomed și pe ayoatolahul Khameini. Gest pe care „Le Monde” l-a sancționat ca fiind „provocator și ireverențios”. De aici, inevitabil, ajungându-se la întrebarea-cheie:,,Până unde putem vorbi despre exercitarea dreptului la liberă exprimare și de unde începe abuzul de acest drept?’’ Și asta pentru a judeca lucrurile cu o corectă măsură și a stabili în ce caz este vorba despre încălcarea dreptului la liberă exprimare și dacă este necesar ca noi, ziariștii și opinia publică, să intervină.
Inventarul pieselor din dezonorantul palmares al revistei „Charlie Hebdo” nu ar fi, însă, complet dacă nu am menționa că el include și o caricatură –ea însăși provocatoare și ireverențioasă- publicată în iunie 2018, după ce Simona Halep a câștigat la Roland Garros. Sinistră făcătură în care, după ce se menționează că „o româncă a câștigat Roland Garros”, lângă cupa campioanei apare mesajul „Ferraille, ferraille!” Pe românește: „Fier vechi, fier vechi!” Dată fiind, însă, reacția mediului sportiv, al presei și al opiniei publice din țara noastră, doamna Michele Ramis, ambasador al Franței în România, a făcut o declarație în care a menționat că această insalubritate, publicată în numele dreptului la liberă exprimare, ,,nu reprezintă, în nici-un fel, sentimentele opiniei publice franceze’’.
Credeți că asta i-au determinat pe cei de la „Charlie Hebdo” să își recunoască mitocănia și, eventual, să își ceară scuze? Dimpotrivă, șeful revistei, Lauren Sourrisseau, supranumit Riss, a ieșit pe piață cu o compunere având titlul „Nu sunt Charlie Halep”. În care, după ce îi numește „hazliu” pe Mircea Eliade și „măscărici” pe Emil Cioran, conchide că „românii, ca toți europenii, nu au simțul umorului”. Umor care, adaugă cu o crasă lipsă de bună cuviință musiu Riss, ar trebui ,,să ne apropie și nu să devină factor de dezbinare’’. Orice comentariu devine de prisos!
Mergând, în continuare, pe firul lucrurilor, vedem că narativul despre „valul de isterie care a cuprins media română” și despre „complexul de superioritate plin de resentimente” al românilor, pe care l-a emis tot musiu Riss, a primit sprijin exact de la noi de acasă. De la un prestigios om de cultură care a transmis un mesaj special pentru noi cei „cu mințile înțepenite în stereotipuri etnice”. Pentru edificare, citez: „Umor îndoielnic sau nu, satiră subțire sau joasă, este, în final, consternant să vezi români(câtă frunză, câtă iarbă)care și-ar lua mintenaș pușca din cui și l-ar ciurui pe caricaturist’’. Semnat, Mihai Șora.
Semnificativă convergență de viziuni între fostul sfetnic al Anei Pauker, intoleranta militantă pentru cauza internaționalismului proletar și promotorii doctrinelor noii lupte de clasă la nivel global, precum și unii condeieri sau mânuitori de penel de la „Charlie Hebdo’’, care defilează sub lozinca dreptului la liberă exprimare. După cum, tot ca fapt semnificativ, menționez că, deși pe pagina sa de Facebook, filosoful Mihai Șora a postat emoționante mesaje de compasiune și de solidaritate cu poporul turc și cu cel sirian, domnia sa nu a simțit și nevoia să se pronunțe referitor la imunda caricatură din „Charlie Hebdo”. Dar,încă, să își exprime dezamăgirea pe care i-a provocat-o apariția în revista al cărei avocat din oficiu a fost cu o altă ocazie, a acestei caricaturi. Evident, dacă l-a încercat dezamăgirea.
Ar fi posibil, recunosc, să mi se atragă atenția că apariția caricaturii pe seama cutremurului din Turcia ține de domeniul trecutului și că altele sunt, acum, prioritățile. Perfect de acord. Am dorit, totuși, să readuc în atenție subiectul luând act de reacțiile publice față de funestul desen publicat în „Charlie Hebdo”. Mă refer la faptul că, atât în mass media din România cât și în media alternativă, nu a mai apărut un singur mesaj de solidaritate, ceva de genul „Je suis Charlie!”, ci numai și numai tranșante delimitări și puneri la punct.
Semn clar că ziariștii profesioniști și publicul nostru avizat au înțeles cât de multe și de grave prejudicii aduc asemenea practici credibilității și prestigiului mass media și că urciorul dublului standard în aplicarea dreptului la liberă exprimare nu merge de multe ori la apă. Că, prin asta, nu vreau, sub nici-o formă, să pledez pentru reinstituționalizarea cenzurii, sunt convins că o va înțelege orice om de bună credință. În afară, poate, de cei care, după atâtea urâte întâmplări, ar mai fi dispuși să scandeze sau să posteze:„Je suis Charlie!”...
